Imagen cogida de la red
ATUNCI
Atunci, obişnuiam să mă joc cu cei morţi. Erau morţii pe care ochii mei
[i-au văzut
în sticla insomniei. Atunci, cuvintele erau păsări gigantice.
Atunci am visat în culorile lungi ale frunzelor.
Făceam parte din trecătorii disperaţi din faţa freneticelor ferestre.
Apoi, a venit strigătul obscur al orologiului, urechile crescând asprimea.
Am văzut găurile produse de ploaia oarbă în lucruri şi în sânge.
Dincolo de înţelegerea mea, ideea, lumina, ce nu mi-a atins gândurile:
piatra braţelor şi ramura aerului,
cenuşa toată proclamând vântul, adevărul imposibil al pălăriilor
Atunci, nici măcar nu era vocea mea. Nu era lumina ce dezminţea totul.
Atunci am fost pe punctul de-ami fura ochii.
Am tăcut şi a venit tot adevărul dezvelit, fără ornamente. Adevărul pur al sării.
Atunci, am tăcut…
în sticla insomniei. Atunci, cuvintele erau păsări gigantice.
Atunci am visat în culorile lungi ale frunzelor.
Făceam parte din trecătorii disperaţi din faţa freneticelor ferestre.
Apoi, a venit strigătul obscur al orologiului, urechile crescând asprimea.
Am văzut găurile produse de ploaia oarbă în lucruri şi în sânge.
Dincolo de înţelegerea mea, ideea, lumina, ce nu mi-a atins gândurile:
piatra braţelor şi ramura aerului,
cenuşa toată proclamând vântul, adevărul imposibil al pălăriilor
Atunci, nici măcar nu era vocea mea. Nu era lumina ce dezminţea totul.
Atunci am fost pe punctul de-ami fura ochii.
Am tăcut şi a venit tot adevărul dezvelit, fără ornamente. Adevărul pur al sării.
Atunci, am tăcut…
© André Cruchaga, 18.XI.2014, Barataria
© Ioana Haitchi – Jeanne Christiane, 28.05.2015, Klausenburg
ENTONCES
Entonces yo jugaba con los muertos. Eran los muertos que mis ojos vieron
en el vaso del insomnio. Entonces las palabras eran pájaros gigantescos.
Entonces soñaba con los largos colores de las hojas.
Yo era parte de los transeúntes frente a ventanas frenéticas.
Después, vino el grito oscuro del reloj, las ojeras crecidas en lo áspero.
Vi los agujeros que producía la lluvia ciega en las cosas y en la sangre.
Más allá de mi entendimiento, la idea, la luz, que no llegaba a mis pensamientos:
piedra los brazos y la rama del aire,
ceniza toda la proclama del aliento, la verdad imposible de los sombreros.
Entonces, ni siquiera mi voz era. No era la luz que desmentía todo.
Entonces callé llegado al punto de hurtar mis ojos.
Callé y vino la verdad desnuda, sin adornos. La verdad pura de la sal.
Callé, entonces…
en el vaso del insomnio. Entonces las palabras eran pájaros gigantescos.
Entonces soñaba con los largos colores de las hojas.
Yo era parte de los transeúntes frente a ventanas frenéticas.
Después, vino el grito oscuro del reloj, las ojeras crecidas en lo áspero.
Vi los agujeros que producía la lluvia ciega en las cosas y en la sangre.
Más allá de mi entendimiento, la idea, la luz, que no llegaba a mis pensamientos:
piedra los brazos y la rama del aire,
ceniza toda la proclama del aliento, la verdad imposible de los sombreros.
Entonces, ni siquiera mi voz era. No era la luz que desmentía todo.
Entonces callé llegado al punto de hurtar mis ojos.
Callé y vino la verdad desnuda, sin adornos. La verdad pura de la sal.
Callé, entonces…
© André Cruchaga, 18.XI.2014, Barataria
© Ioana Haitchi – Copyright – Toate drepturile rezervate
No hay comentarios:
Publicar un comentario