sábado, 14 de noviembre de 2020

ACALMIE│ ACALLAMIENTO

 

Imagen Pinterest




ACALMIE

 

 

Eu, care nu sunt piatră, ci o cărare

la răscruce atunci când trec picioarele goale.

Luis Cernuda.

 

 

Știu doar că trec prin noapte privindu-ți pleoapele ațintite spre infinit. Pe drum, vântul peștilor flutură în coșmarurile de piatră care pe cărarea înaltă a apelor trezite ne răsfrânge. O zi, am spus, dar zilele au devenit indecente în fața oglinzii pline cu pescăruși de pluș. Acum este batista mută cu aripi, aceea care se oprește sau se joacă în ochii abrupți ai acestei plimbări mereu desculțe. Întotdeauna, ca după-amiaza dezordonată a brațelor.

 

Din cartea, Distanțe frânte, 2020

© André Cruchaga

© Traducerea Ioana HAITCHI, 08.11.2020, Klausenburg

 

 

ACALLAMIENTO

 

 

Yo, que no soy piedra, sino camino

que cruzan al pasar los pies desnudos.

Luis Cernuda

 

 

Solo sé que cruzo la noche mirando tus párpados prendidos en el infinito. En el camino, el viento de peces aletea en las pesadillas de piedra que nos prodiga el alto sendero de las aguas despiertas. Un día, dijimos, pero los días se volvieron indecentes frente al espejo lleno de gaviotas disecadas. Ahora es el pañuelo mudo de alas, el que enmudece o juega en los ojos empinados de este andar siempre descalzo. Siempre así como la tarde despeinada de unos brazos.

 

Del libro: Lejanías rotas, 2020

©André Cruchaga

Imagen: Pinterest


sábado, 7 de noviembre de 2020

NU MAI E NICIO AȘTEPTARE│ YA NO HAY ESPERA

Imagen Pinterest



NU MAI E NICIO AȘTEPTARE

 

 

Sufletul care la bătrânețe se îndrăgostește

întârziat și obosit nu mai are la ce să se aștepte.

Francisco Cuaresma Borrero

 

 

Și da, nu mai e nicio așteptare ca timpul să-și schimbe îmbobocirea. E un puf de chiparoși în adiere și un zbor sumbru în jurul acelei străzi de guri revărsate, dezvăluite în vise. Înaintea unui suflet epuizat, doar strigătul, tristețea sau resemnarea, aprinse de aripile stânjenite. Azi nu se aude în mine, strigătul de miriște al pieptului tău: aud doar apa curgând fără speranță în ultima mea meditație. Noaptea muribundă pustiește cu ochii ei de cernire amară.

 

Din cartea: Rămășițe sparte, 2020

© André Cruchaga

© Traducerea Ioana HAITCHI, 07.11.2020, Klausenburg

Imaginea: Pinterest

 

 


YA NO HAY ESPERA

 

 

El alma que de vieja se enamora

tarde y cansada ya no tiene espera.

Francisco Cuaresma Borrero

 

 

Y sí, ya no tiene espera el tiempo que cambia su gema. Hay un plumón de cipreses en el aliento y un vuelo lúgubre alrededor de aquella calle de desbordadas bocas, revelada en los sueños. Ante un alma tísica, solo el grito, la tristeza o la resignación, incendiada por avergonzadas alas. Hoy es calma en mí, el clamor de rastrojo de tu pecho: Solo escucho el agua que fluye irremediablemente en mi postrera meditación. La noche moribunda deserta con sus ojos de amargo cenicero.

 

Del libro: Lejanías rotas, 2020

©André Cruchaga

Imagen Pinterest


 

viernes, 14 de agosto de 2020

FOSILĂ INFINITĂ │ FÓSIL INFINITO

©Pintura de Fran Skiles






FOSILĂ INFINITĂ




Peste tot găsesc goliciunea infinitului; este, dintr-odată, fosila râsului, unica lumină tribală a hățișului planetar. Am mestecat placenta agoniei între promontoriile dinților disecați. Peste tot oglinda cenușie a derivei și nopțile ei de asfalt peste pleoape. Uneori, totul se reduce la răceala cuielor, la un trandafir de nisip în subsolurile vomiturilor, la un pește cu solzi confuzi care se revarsă în vis.

Din cartea: Firmament antic, 2020
©André Cruchaga
© Traducerea Ioana HAITCHI, 14.08.2020, Klausenburg
Pictura: Fran Skiles




FÓSIL INFINITO




En todas partes encuentro vacío el infinito: es, de pronto, el fósil de la risa la única luz tribal de las espesuras planetarias. Masticamos la placenta de la agonía entre promontorios de dientes disecados. Por doquier el espejo gris de la deriva y sus noches de asfalto en los párpados. A ratos todo se reduce a frío de clavos, a una rosa de arena en sótanos de vómitos, a un pez de confusas escamas que se revuelca en el sueño.

Del libro: Firmamento antiguo, 2020.
©André Cruchaga
©Pintura de Fran Skiles

domingo, 2 de agosto de 2020

DINCOLO DE GEAM │ ANTE LA VENTANA

Imagen Pinterest






DINCOLO DE GEAM




Dincolo de geam oglinda difuză a depărtărilor. Aici, timpul dispare în eternitate și urcă pe pleoapele înălțimilor. Pe resturile amintirilor, protuberanțele subconștientului atârnate de o lacrimă. (În privire, rămasă doar oglinda spartă a brizei sau un clopot de cenușă împietrită. În rest domină reminiscențele unei fiebre ce nu mai sfârșește.)

*Poema traducido al rumano por Andrei Langa

Del libro: Precariedades, 2020
©André Cruchaga


ANTE LA VENTANA




Ante la ventana el espejo derramado de la lejanía. Aquí, se desvanece el tiempo en lo perdurable y serpentea como los párpados de la cumbre. En los residuos de la conciencia, los riscos del subconsciente colgando de una lágrima. (En la mirada, solo el espejo astillado de la brisa o una campana de ceniza congelada. Lo demás es la astilla de una fiebre interminable.)

Del libro: Precariedades, 2020
©André Cruchaga

sábado, 13 de junio de 2020

DIN DEPĂRTARE│ DESDE LO REMOTO

© Pintura de Henri Matisse






DIN DEPĂRTARE




Din depărtare, întotdeauna marginea întunericului, strălucirea lui
de durere ascuțită, același epitaf al dansului sinistru.
Prin urletul candelei, gemetele sângelui impudic
și străzile mumificate, indiferente la fericire.
În eșarfele foamei se diluează promisiunile și briza
iernii și frica tăcută cu pereții ei groși.
Încă o dată ne golește abisul și vidul lui dezbrăcat de îngheț.
Încă o dată se dizolvă ferestrele în fața jafului libertății,
în fața muribundului care se târăște în întuneric.
Încă o dată uraganul absolut al mizeriei și peisajul întrerupt
al unei lumi duplicate: acum ni se împarte foamea
în pungulițe de gunoi, în timp ce un perete de frisoane
sparge dinții și poate un curcubeu de speranță.
Somnul pare a fi un coșmar dilatat sau un obiect desuet.

Din cartea, Pragul suspiciunii, 2020
© André Cruchaga, 12.06.2020
© Traducerea Ioana HAITCHI, 13.06.2020, Klausenburg
© Pictura Henri Matisse




DESDE LO REMOTO




Desde lo remoto, siempre, el filo de la oscuridad, su brillo
de delgado dolor, su mismo epitafio de danza siniestra.
Entre el aullido del candil, los gemidos de impúdica sangre,
y las calles momificadas, indiferentes a la felicidad.
En los pañuelos del hambre se diluyen las promesas y la brisa
del invierno, y el miedo callado con sus gruesas paredes.
Otra vez nos vacía el abismo y el vacío desnudo de la heladez.
Otra vez se disuelven las ventanas frente al robo de la libertad,
frente al moribundo que se arrastra en la oscuridad.
Otra vez el huracán absoluto de la miseria y el paisaje quebrado
de un mundo duplicado: ahora se nos reparte el hambre
en bolsitas de basura, mientras un muro de escalofríos
quiebra los dientes, y acaso un arco iris de esperanza.
El sueño parece ser una dilatada pesadilla, o un objeto en desuso.

Del libro: Umbral de la sospecha, 2020
© André Cruchaga
© Pintura de Henri Matisse

sábado, 6 de junio de 2020

OGLINDĂ ÎNDEPĂRTAT │ OGLINDĂ ÎNDEPĂRTAT

©Pintura de Gerard Brok






OGLINDĂ ÎNDEPĂRTAT




Ne-a rămas în timp martorul mut al grădinilor și acea oglindă îndepărtată care avertizează memoria în transa umbrelor ei. Nu este întâmplătoare zbaterea scalpului din piept, nici fabula aceea din suburbii, nudă în anxietate care favorizează agonia. Întotdeauna am mers desculți și trupul nu făcea excepție. A fost ceva mister în acea sare din peisajul orgasmelor. A fost atunci când instinctul a deschis ușa genitală a posterității și furtuna ei a izbucnit din fereastră. (Dar în fugă, apoi, galopul septural al flăcării, marea înecată în gât, o lalea de cenușă prinsă în dinți.) În rest, e doar un râu de orfani.

Din cartea: Pragul suspiciunii, 2020
© André Cruchaga
© Traducerea Ioana HAITCHI, 06.06.2020, Klausenburg
© Pictură de Gerard Brok




ESPEJO REMOTO




Nos queda en el tiempo el testigo mudo de los jardines y aquel remoto espejo que advierte la memoria en su trance de sombras. No es casual el aleteo del escalpelo en el pecho, ni aquella fábula de suburbios desnudos en la ansiedad que propicia la agonía. Siempre anduvimos descalzos y el cuerpo no fue la excepción. Había algo de misterio en aquella sal del paisaje de los orgasmos. La había cuando el instinto abría la puerta genital de la posteridad y su tormenta de ráfaga de ventanales. (Pero en la fuga, luego, el galope sepulcral de la llama, el mar ahogado en la garganta, un tulipán de ceniza atrapado en los dientes.) Lo demás, es solo un río de orfandades.

Del libro: Umbral de la sospecha, 2020.
©André Cruchaga, 06.06.2020
©Pintura de Gerard Brok

viernes, 5 de junio de 2020

ÎNTUNERICUL ȚĂRII

© Pictura: Nadine Bourgne






ÎNTUNERICUL ȚĂRII




Se simte deja forma frigului în urechi și mirosul intens de terebentină în nas. Pe piept, acei pini nelipsiți ai poftei și pielea unei păsări jupuite. Țara este făcută din oase, doliu și suferință: acum rumegușul rugăciunilor se înverzește, în timp ce capsula paradisului nu rezistă strânsorii. Uneori, ieslea aceea este dinainte un giulgiu sau doar oglinda nudității fragmentate. Pe străzi, foamea ca un păianjen de cal, un astfel de adagio care străjuiește un râu de lamentări.

Din cartea, Pragul Suspiciunii, 2020.
© André Cruchaga
© Traducerea: Ioana HAITCHI, 05.06.2020, Klausenburg
© Pictura: Nadine Bourgne




OSCURIDAD DEL PAÍS




Ya se siente la forma del frío en las orejas y las naguas de trementina en el olfato. Sobre el pecho aquellos pinos imperdibles del ansia y el ocote de pájaro desollado. El país se va haciendo de huesos, luto y desamores: ahora reverdece el aserrín de las plegarias, mientras la cápsula del paraíso no resiste el desfiladero. A ratos, aquel pesebre es una mortaja anticipada, o solo un espejo de fragmentada desnudez. En las calles, el hambre como araña de caballo, tal un adagio que guarda un río de lamentos.

Del libro: Umbral de la sospecha, 2020.
©André Cruchaga, 05.06.2020
©Pintura de Nadine Bourgne


lunes, 1 de junio de 2020

ÎNDÂRJIRE

©Pintura de Joan Mitchell





ÎNDÂRJIRE




Ne plouă această îndârjire a ochilor care se pierd în depărtare. De fiecare dată, dor psalmii nopții și cangrena succesivă a clopotelor și aceste zile care erup ca pereții zgâriați. Gura ne incită să mușcăm usturoiul strigătului care ne șoptește în zorii derivei. În ultimul vis al muștei efemere, frumusețea ne lovește chiar acolo unde viermele scufundă sicriele vidului. Apoi, timpul și tapiseriile sale deghizate în tandrețe.

Din cartea, Pragul suspiciunii, 2020
© André Cruchaga, 31.05.2020
© Traducere Ioana HAITCHI, 31.05.2020, Klausenburg
© Pictură de Joan Mitchell




TERQUEDAD




Nos llueve esta terquedad de los ojos que se pierden en la lejanía. Cada vez, duelen los salmos de la noche y la sucesiva gangrena de las campanas y estos días que irrumpen como paredes escaldadas. La boca nos incita a morder el ajo del grito que nos susurra en el alba a la deriva. En el último sueño de la mosca efímera, la belleza nos golpea justo donde el gusano, sumerge los ataúdes del vacío. Después el tiempo y sus tapicerías disfrazadas de ternura.

Del libro: Umbral de la sospecha, 2020.
©André Cruchaga, 31.05.2020
©Pintura de Joan Mitchell

domingo, 17 de mayo de 2020

INVITAȚIE LA LINIȘTE

©Imagen Pinterest





INVITAȚIE LA LINIȘTE




Tăcerea pentru tine.
și tristețea pentru mine.
Francis Ledwidge




Totul e clar în timp ce lumina aleargă în umezeala potecilor care mă duc spre muzica pădurii. Acolo, nicio întoarcere sau grabă, în afară de acea ramură de uitare care mă orbește până când observ că în esplanade există și abisuri. Jur că tăcerea este necesară atunci când traversăm limanul conștiinței noastre dincolo de zgomotul tăcut al nopții. „Ascultă-mă atunci cu ochii tăi dacă urechile sunt îndepărtate”.

Din cartea: Pragul suspiciunii, 2020
© André Cruchaga, 17.05.2020
© Traducere Ioana HAITCHI, 17.05.2020, Klausenburg




INVITACIÓN AL SILENCIO




The silence for you
and the sorrow for me.
Francis Ledwidge




Todo es claro mientras discurre la luz en la humedad de los senderos que me llevan a la música del bosque. Ahí, ningún reverso ni prisa, salvo aquella rama del olvidos que me ciega hasta advertir que en las explanadas también existen los abismos. Juro que el silencio es necesario cuando atravesamos el légamo de nuestra conciencia más allá del ruido mudo de la noche. “Óyeme entonces con los ojos ya que están distantes los oídos”.

Del libro: Umbral de la sospecha, 2020.
©André Cruchaga
©Imagen Pinterest

lunes, 4 de mayo de 2020

NEPUTINȚĂ

© Tablou Lars Axa Larsson






NEPUTINȚĂ




Aici sunetul pietrificat al goliciunii, uimirea pe care o au
focurile copilăriei și aroma pământului atunci când plouă.
Aici dor cimitirele și tirania lor de oase.
Tremură zorii la fel ca noaptea în agonia ei de lumină.
Beau întunericul singuratic în ulciorul mizeriei.
Zumba focului care încă supraviețuiește în cicatricea vie a gurii.
Nu știu dacă să râd de neputință atunci când doare cuvântul de dragoste.
Sunt cel mai rău de pe umărul ridurilor, peste degetele trandafirii
care devorează strălucirea: sunt cel mai rău când nu pot merge
deasupra apelor mării, nici să-ți rețin trupul într-o dimineață
de pini, nici să reinventez un paradis.
Un mănunchi de oase mi-a străpuns cerul gurii: în sete, doar cobor
până când mă voi stinge în sânii opaci ai unui tril.
Sunt cel mai rău trecător de pe platformele de mucegai:
pieptul meu se îndepărtează, ca acea pasăre a zorilor
care s-a lăsat învăluită de vântul de nord al unui timp impasibil și vast.

Din cartea: Umbra suspiciunii, 2020
©André Cruchaga, 30.04.2020
© Traducerea Ioana HAITCHI, 03.05.2020, Klausenburg






IMPOTENCIA




Aquí el sonido petrificado de la desnudez, el asombro que tiene
los fuegos de la infancia y el aroma de la tierra cuando llueve.
Aquí duelen los cementerios y su tiranía de huesos.
Tiembla el alba igual que la noche en su agonía de la luz.
Bebo la oscuridad solitaria en el cántaro de la miseria.
Zumba el fuego que aún pervive en la cicatriz viva de la boca.
No sé si reír de impotencia cuando me duele la palabra amor.
Soy lo peor sobre el hombro de las arrugas, sobre la rosa de peces
que devora el resplandor: soy lo peor cuando no puedo caminar
sobre las aguas del mar, ni retener tu cuerpo en una mañana
de pinos, ni reinventarte un paraíso.
Un manojo de huesos horada mi paladar: en la sed solo desciendo
hasta desvanecerme en los senos opacos de un trino.
Soy el peor transeúnte sobre andenes de moho:
mi pecho es remoto, como aquel pájaro de la aurora
que se embriaga en el cierzo de un tiempo impasible y vasto.

Del libro: Umbral de la sospecha, 2020.
©André Cruchaga
© Tablou Lars Axa Larsson

domingo, 3 de mayo de 2020

GRANIT

Imagen cogida de Internet





GRANIT




Aud câinele nopții mușcând din corzile vântului și busola apelor despicate, în timp ce traversează străzile cu disperare. Diferite conștiințe dansează în mlaștina inegală a cuvintelor: mușcă foamea și îmbrățișează și are diverse culori și hăuri. Foamea aspră care acum mă întoarce în copilăria malefic fraternă. Foamea dincolo de teritoriul ei nelimitat. (În steaua avidității care se deschide, pământul și balamalele cimitirelor sale, scufundarea în apele putrede ale semințelor, acest tip de teritoriu anihilat.)

Din cartea: Pragul Suspiciunii, 2020
© André Cruchaga
© Traducerea Ioana HAITCHI, 03.05.2020, Klausenburg
Foto: Internet





GRANITO




Escucho al perro de la noche mordiendo los cordajes del viento y la brújula de las aguas hendidas al cruzar las calles entregadas a la desesperación. Bailan las diferentes conciencias en el pantano desigual de las palabras: el hambre muerde y abraza y tiene diversos colores y agujeros. El hambre áspera que ahora me retorna a la infancia, fraternalmente maléfica. El hambre más allá de su ilimitado territorio. (En la estrella del ansia que se abre, la tierra y sus goznes de cementerios, el zambullido en las aguas podridas de las semillas, esta suerte de territorio aniquilado.)

Del libro: Umbral de la sospecha, 2020.
©André Cruchaga, 03.05.2020

FAȚADA

©Fotografía Imagen Pinterest





FAȚADA




Viața trece ca un potop de ferestre, între gesturi
și imensitatea apusurilor.
Îți riști vocea strigând la ore: o fațadă nemișcată
unde se plânge ultima iubire, un sicriu lung acolo unde e necesar
un corp, o țigară care arde toate cuvintele
care se aud de cealaltă parte a oglinzii, între ceață și vis.
Întotdeauna scrisul este o febră a fețelor suprapuse:
Râsete se aud și reci încuietori și mușcături adânci ale aplauzelor.
Chiar de la ușă văd câteva păsări care îmi amintesc de fereastra
trenurilor: ochii ies în dezordine ca o scenă gotică
până când dispar în hăul orizontului.
Lângă pantofii mei se revarsă noaptea: este aceeași noapte care insistă
în pâlpâirea ei, aceeași noapte care îmi acoperă fața.

Din cartea, Pragul suspiciunii, 2020
© ©André Cruchaga, 02.05.2020
© Traducerea Ioana HAITCHI, 03.05.2020, Klausenburg





FACHADA




La vida transcurre como un diluvio de ventanales, entre gestos
y la inmensidad de los atardeceres.
Uno arriesga la voz gritándole a las horas: una fachada inmóvil
donde se llora el último amor, un féretro de largo donde hace falta
un cuerpo, un cigarro que queme todas las palabras
que se escuchan al otro lado del espejo, entre la neblina y el sueño.
Siempre la escritura es una fiebre de rostros superpuestos:
se escuchan risas y cerraduras de frío y moscas de largos aplausos.
Desde la puerta veo algunos pájaros y recuerdo la ventanilla
de los trenes: los ojos salen en desbandada como una escena gótica
hasta desaparecer en el hueco del horizonte.
Junto a mis zapatos anochece: es la misma noche que insiste
en su parpadeo, la misma noche que cubre mi rostro.

Del libro: Umbral de la sospecha, 2020.
©André Cruchaga
©Fotografía Imagen Pinterest

sábado, 21 de marzo de 2020

PREMONIȚIE

Imagen Pinterest





PREMONIȚIE




Aseară, o lumină directă de candelabre îmi ardea amintirile insomniace: acum știu că sub această haină de migrațiune, goliciunea îmi oferă noapte de noapte cenușa promisă a unei tihne subterane.

*traducere în română de A. Langa



PREMONICIÓN




Anoche, un mediodía de candelabros en mi desvelo mordía mis recuerdos: ahora sé que en esa cobija de migraciones, la desnudez me ofrece la ceniza prometida de un descanso subterráneo.

Del libro: ‘Umbral de la sospecha, 2020.
©André Cruchaga