martes, 21 de diciembre de 2021

DEPARTE DE MINE │ AWAY FROM M │ HUYE DE MÍ

 

André Cruchaga (Fotografía Melvyn Aguilar)


DEPARTE DE MINE.

 

 Fugi de pieptul meu și de ochii mei ce se sting cu moartea.

Printre atâtea lucruri imposibile, se dovedește că îmi pronunți numele

și cea a luminii pe care noaptea o găsește și o ia.

Fugi de această otravă de drăgălășenie insuportabilă și continuarea ei

frigul uscat al balcoanelor care nu fac decât să ne amintească de liniște.

(Mi-au crescut pupilele de salvie în rădăcinile coapselor

Și mi-au dezvăluit un trup în mâini: era albastru biciuirea

peste mușchi, briza peștelui continuă în gură,

încălzește alimbarul tremurând. Nașterea simțurilor este o glumă. )

Nimic din voi nu ar trebui să rămână, totuși.

Nimic când profanăm totul, inclusiv soarele topit

în eșarfa fiecărei aripi oarbe. Doar stai în fața ciudaților.

Fugi de mine ca deja e intuneric si nu mai e adapost unde sa te ascunzi

în acest sicriu. Lasă-mă aici udat ca o frunză uscată

cu crăpătura lui de Babel în mijlocul sufocării pământului.

Acum scriu când infinitul este slab, și, bobul doare

de penumbră ce se aștern peste toate formele de dorință.

Deja sunt nebun ca schimbarea unei statui a cărei direcție

deși fixă, nu are nici un scop, ci un star de liniște.

 

Calea pierdută 2021

©André Cruchaga

© Traducerea María Ciobotariu

 

AWAY FROM ME.

 

 Run away from my chest and my dying eyes.

Among so many impossible things, it turns out you're pronouncing my name

and that of the light which the night finds and takes.

Run away from this poison of unbearable sweetness and its continuation

the dry cold of the balconies that only remind us of peace.

(My sage pupils have grown in the roots of my thighs

And they showed me a body in my hands: the whip was blue

over the muscles, the fish breeze continues in the mouth,

heats the alembar trembling. The birth of the senses is a joke. )

None of you should stay, though.

Nothing when we desecrate everything, including the melting sun

in the scarf of each blind wing. Just stand in front of the weirdos.

Run away from me because it's already dark and there's no shelter to hide

in this coffin. Leave me wet here like a dry leaf

with its crack of Babel in the midst of the suffocation of the earth.

Now I write when infinity is weak, and the grain hurts

of penumbra that spread over all forms of desire.

I'm already as crazy as changing a statue whose direction

although fixed, it has no purpose, but a star of peace.

 

The Lost Path 2021

© André Cruchaga

Translation to English María Ciobotariu

 

HUYE DE MÍ


Huye de mi pecho y de mis ojos que se apagan con la muerte.

Entre tantos imposibles, resulta falaz que pronuncies mi nombre

y el de la luz que la noche encuentra y se lleva.

Huye de este veneno de ternura insoportable y su secuela

de frío seco de balcones que solo nos recuerdan el silencio.

(Mis pupilas de savia crecieron en las raíces de tus muslos

y revelaron un cuerpo en mis manos: era azul el picoteo

sobre el musgo, de peces la continua brisa en la boca,

tibio el almíbar estremecido. De cierzo el hervor de los sentidos.)

Nada de ti debe quedarse, sin embargo.

Nada cuando profanamos todo, incluyendo al sol que se derritió

en el pañuelo de cada ala ciega. Solo sé frente a los extravíos.

Huye de mí porque ya anochece y no hay refugio para arroparte

en este ataúd. Déjame aquí desahuciado como la hoja seca

con su grieta de Babel en medio de la asfixia de la tierra.

Ahora escribo cuando el infinito es endeble, y, doliente el grano

de penumbra que se cierne sobre todas las formas del deseo.

Ya enloquezco como la mudez de una estatua cuya dirección

aunque fija, no tiene mira, sino una estela de silencio.

 

De Camino disperso, 2021

©André Cruchaga


martes, 6 de julio de 2021

CLIPA OGLINZILOR │ INSTANTE DE ESPEJOS

 

© Fotografía de Rob-Shanghai


CLIPA OGLINZILOR

 

 

În cicatricele pe care ni le oferă timpul, nu există niciun fel de poliță,

ci un glas anchilozat și firav, mutilat în ecourile sale.

Toată molima distilată de oglinzi are uscăciunea poleielii.

Tot pumnul vlăguit al respirației este un calambur anasonat de ferestre

sau o frântură de foc ce se dezlănțuie în vânt.

Uneori e surd frigul care se agață de pori, îngust ca pălăvrăgeala

țării, dubios ca cimitirele din apropiere.

Pleoapele golesc paloarea aromelor apropiindu-ne de abis.

Nu-mi pot imagina alte oglinzi ale acestui întuneric dedicat spinilor.

Bucuria, de asemenea, suscită țurțuri, ca niște acoperișuri sfârtecate de iarnă.

Begoniile au perspectiva lor, așa cum se întâmplă cu șlițurile, cu scuipătoarea

numerelor, cu azilurile supraîncărcate de respirație,

cu ziua de azi, aici, amorțită de

schelete și de zoologica transcendenței.

În judecata de apoi, se deschide morfologia poreclelor

și acea batistă în care botezăm saramura.

Istoria răsună de cădelnițe surde și de acoliți, de guacale

în care se botează orice viziune a viitorului. Înflorește acomodarea

sau acel moment celebrat de pradă și viclenie și acea dorință de a mușca din

carne până când se ajunge la inevitabil: zborul intens al unei muște.

Se ascultă pilda și apoi, tăcerea, ca o  înmormântare.

Se spune, atunci, unde e ceea ce simte ultima lacrimă.

 

Din cartea: Focul cheilor invizibilie, 2021

© André Cruchaga

© Traducerea: Ioana HAITCHI, 22.06 – 06.07.2021, Klausenburg

Foto: Internet

 

 

 

INSTANTE DE ESPEJOS

 

 

En las cicatrices que nos va dejando el tiempo, no existe póliza alguna,

sino una voz arracimada y ensombrecida, mutilada en sus ecos.

Toda la polilla que destilan los espejos, tiene sequedad de baldosas.

Todo el puño de vocales del aliento, es un calambur anisado de ventanas,

o un pedazo de fuego que arrecia con el viento.

A veces es sordo el frío arrimado a los poros, estrecho como el palabreo

del país, dudoso como los cementerios aledaños al vecindario.

Los párpados vacían la palidez de los aromas cercanos al abismo.

No me imagino otros espejos a esta oscuridad devota de las espinas.

La alegría suscita goterones como los techos sajados por el invierno.

Las begonias tienen su propia perspectiva, algo así pasa con las braguetas, 

con la escupidera de los números,  con los asilos sobrecargados

de la respiración,  con el hoy, aquí, adormecido

de los esqueletos y el zoológico del trasunto.

En las postrimerías, uno abre la morfología de los sobrenombres,

y ese pañuelo donde bautizamos la salmuera.

La historia retumba de incensarios sordos y acólitos, de guacales

donde se bautiza cada atisbo de futuro. Florece el acomodo,

o ese momento célebre de rapiña y artificios y esa gana de morder

la carne hasta llegar a lo inevitable: el vuelo derretido, de una mosca.

Uno escucha a la almohada y al silencio, después, como un entierro.

Queda dicho, entonces, en dónde es que se siente la última lágrima.

 

Del libro: Fuego de llaves invisibles, 2021

© André Cruchaga



sábado, 3 de julio de 2021

 

© Obra pictórica de  Franz Kline



E TOTUNA FLACĂRA SAU BISTURIUL

 

 

E totuna tăișul flăcării sau bisturiul din abisul îndepărtat al oglinzilor în fața ochiului îngroșat al ferestrelor care se dezvăluie în sângele nopții. Strânsura frigului e ca furtuna insomniei într-o vâlvătaie de dinți imobili atunci când sapă la picioarele subsolului pentru fericirea ștearsă într-o ceață de năluci. Suntem mereu la mila frânturilor de fantasme care apar cu iuțeală în mijlocul visului. Sclipiri de memorie despică gerul înălțimilor din văpaia singurătății care ne arde în ochi. Nimic nu moare, deși până la urmă e o nebunie să arzi deasupra pernei trandafirul alb al primei beții din zori.

 

Din cartea: Focul cheilor invizibile, 2021

© André Cruchaga

© Traducerea: Ioana HAITCHI, 01.07.2021, Klausenburg

 

 

DA IGUAL LA FLAMA O EL ESCALPELO

 

 

Da igual el filo de la flama o del escalpelo en el abismo remoto de los espejeos frente al ojo espeso de las ventanas que se desvelan en la sangre de la noche. La soga del frío es como la tormenta del insomnio en un ascua de dientes inmóviles a la hora de escarbar en los pies del subsuelo la felicidad borrada en una bruma de guijarros. Siempre estamos a merced de los harapos de los fantasmas que en forma áspera aparecen en medio del sueño. Los relámpagos de la memoria hienden la escarcha del desván del charco de soledad ardido en los ojos. Nada muere, aunque después de todo sea demencia quemar en la almohada la rosa blanca de la ebriedad primera del alba.

 

Del libro: Fuego de llaves invisibles, 2021

© André Cruchaga

© Obra pictórica de  Franz Kline



viernes, 2 de julio de 2021

NAVIGATOR│ NAVEGANTE

 

© Obra pictórica de Lars Kristian Hansen


NAVIGATOR

 

 

Să știți, navigatorilor: cântecul sirenelor este stupid și monoton,

conversația lor plictisitoare și neîncetată; corpurile lor sunt acoperite

cu solzi, pline de alge și sargase.

Carnea lor a pește miroase.

Salvador Elizondo

 

 

Uneori visez că sunt Ulise într-o mare de circumstanțe reci.

Sau o creatură de sare bronzată de o anumită lumină totală a lumii subterane.

Agláope în nebunia paranoiei mele, înger în flăcări

în mijlocul apelor întunecate: creatura cu mâinile-i oarbe mă dezbracă,

orbește zidurile inimii care ne umplu de nisip,

orbește umbrele apei ca niște monede din piatră oxidată.

În degetele algelor se estompează orizontul,

poate magma unor creaturi virgine care îmi scrutează calea.

În extaz, un abis de pești mușcă din flancuri; și așa este

extazul lor, încât aud întregul cor al săgeților navelor

care-mi trec peste torace; chiar și inima mea învelită în giulgiu se ridică

de pe lespezile rămase din acel gol cu crâmpeie de praguri

interzise: toată nebunia mea este pe acea colină cu piepturi înalte.

Este iarna genitalilor care joacă în bordelul iernilor.

Dintre toate drumurile, acesta de spumă și accent de botez.

Aceasta în care fiecare început devine singurătate și cenușă jubiliară.

 

Din Drum dispers, 2021

 © André Cruchaga

© Traducerea: Ioana HAITCHI, 02.07.2021, Klausenburg

 

 

NAVEGANTE

 

 

Sabedlo navegantes: el canto de las sirenas es estúpido y monótono,

su conversación aburrida e incesante; sus cuerpos están cubiertos

de escamas, erizados de algas y sargazo.

Su carne huele a pescado.

Salvador Elizondo

 

 

A veces sueño que soy Ulyses en un mar de circunstancias frías.

O de una criatura de sal curtida por cierta luz total del inframundo.

Agláope en el desquicio de mis paranoias, ángel en llamas

en medio de aguas oscuras: la criatura me desviste con sus manos

ciegas, ciegas las paredes del corazón que nos colman de arena,

ciegas las sombras del agua como monedas de piedra oxidada.

En los dedos de las algas se difumina el horizonte,

quizás el magma de criaturas vírgenes que se asoman a mi camino.

En el arrebato un abismo de peces muerde los ijares;  y es tal

su arrobamiento, que escucho todo el coro de los dardos de naves

que cruzan sobre mi tórax: hasta mi corazón amortajado se levanta

de las losas quedadas de ese vacío con peñascos de umbrales

prohibidos: toda mi locura esta en esa colina de pechos altos.

Es el invierno de los genitales que juega a prostíbulo de inviernos.

Entre todos los caminos, este de espumarajo y bautismal acento.

Éste donde cada amanecer se hace soledad y jubilosa ceniza.

 

De Camino disperso, 2021

© André Cruchaga



domingo, 20 de junio de 2021

TULBURARE INTERNĂ │ TURBACIÓN INTERNA

 

Imagen Pinterest



TULBURARE INTERNĂ

  

 

La fel ca acest peisaj exterior care mă conturează: devastat.

Și mai mult, care mă învăluie. Și anume: râu un roșu atât de frumos, fără pește;

munte de aur, fără frunze; zone galbene, calcinate.

Juan Cobos Wilkins

 

  

Totul a fost clădit ca un templu de reci chiparoși pe răsuflare.

Distanța ne încolțea de fiecare dată cu tăișul indiferenței sale.

În profunzime, rătăcirea noastră se învârtea mereu, ca o monedă oarbă

în care nu știai niciodată cursul, nici sunetul atingerii pietrei sau cerului.

Și, deși focul era mereu acolo, înverșunarea lui avea abisuri.

Știu, poate ca o pasăre în derivă în mlaștină;

Respir fără să știu ce e de cealaltă parte a râului: dacă e doar frunziș,

presimțire, larvele care mușcă și îmi devastează rana

sau este vocea aceea îndepărtată care se mișcă în voie ca un animal domestic

prin gândurile mele și mă aruncă în prăpastia nopții.

De multe ori este grea vânătoarea ezitantă al umbrelor, iarna fără de ea

și fereastra izgonită care își asumă ficțiunea ca pe un scenariu de film.

Amintirea încă dezvăluie casa și luminoasa piele a furtunii,

ca acel murmur al mării care se aude din depărtare.

Cert este că am răsărit dintr-o stare de levitație și de mirare.

 

Din cartea: Focul cheilor invizibile, 2021

 

© André Cruchaga

© Traducerea: Ioana HAITCHI, 20.06.2021, Klausenburg

 

  

TURBACIÓN INTERNA

 

  

Igual a este paisaje exterior que me circunda: devastado.

Y más, que me circuncida. A saber: río tan bello rojo, sin peces;

montaña del oro, sin hojas; áreas amarillas, calcinadas.

Juan Cobos Wilkins

 

  

Todo estaba previsto como un templo de cipreses fríos en el aliento.

La distancia cada vez nos iba arrinconando con su filo de indiferencia.

En nosotros el extravío fue siempre circular como una moneda ciega

en el que no se sabe el rumbo, ni el sonido al tocar la piedra o el cielo.

Y, aunque el fuego siempre estuvo ahí, su verdor tenía abismos.

Lo sé, acaso, como un pájaro a la deriva del páramo;

respiro sin saber qué hay al otro lado del río: si es solo hojarasca

el presentimiento, las larvas que muerden y devastan mi herida,

o es esa voz remota que adrede se desplaza como animal doméstico

en mis pensamientos y me avienta al barranco de la noche.

Con frecuencia es duro el pez titubeante de los grises, el invierno sin ella

y la ventana desterrada que asume la ficción como un guión de película.

El recuerdo todavía revela la casa y la piel luminosa de la tempestad

como ese murmullo del mar que se escucha desde lejos.

Lo cierto es que amanezco en un estado de levitación y desquicio.

 

Del libro: Fuego de llaves invisibles, 2021

©André Cruchaga

Imagen Pinterest


viernes, 18 de junio de 2021

RUIDO DE INCLEMENCIAS │ VUIETUL INCLEMENȚELOR

 

© Obra pictórica de Leonora Carrington


VUIETUL INCLEMENȚELOR

  

 

Viața era o piatră

care se tocea și se ascuțea.

Raymond Carver

  

 

Eram siguri că viața ne împingea în locuri

și vremuri necunoscute și ne durea tăișul uscat al bisturiului

pe pielea care devenea un orizont târziu.

Înainte de forma anxioasă a brațelor și mâinilor, un râu leneș

                                                                       de dorință și implorare,

mușca formele lascive ale trupului și gurile strălucind a noroi.

Eram în sete, pasărea alunecoasă de pe pământ.

Dar și acolo, rotația sinucigașă a cenușii în gât,

distrugerea democratiei în țară, chiuitul viitorului

pe cale să devină o mlaștină sau un sărut în mijlocul unei furtuni ticăloase.

Cu toate gândurile mele triste, vii la mine ca o floare cățărătoare

și te ghemuiești în singurătatea mea istovită de mizerie și de muncă.

Și dintr-odată, pufurile de sare din pori, ciugulesc dulceața

acestei plenitudini de-a mă ști încă în viață, chiar dacă ești doar

o lumânare în ochii mei sau o batistă de ecouri prelungite

                                                                           sau amprenta unui adio.

 

Din cartea: Focul cheilor invizibile, 2021

 

© André Cruchaga

© Traducerea Ioana HAITCHI, 18.06.2021, Klausenburg

© Pictura: Leonora Carrington

© Traducerea Ioana Haitchi

 

  

RUIDO DE INCLEMENCIAS

  

 

La vida era una piedra

que se iba gastando y afilando.

Raymond Carver

 

  

Estábamos seguros que la vida nos iba empujando hacia lugares

y tiempos desconocidos, y nos dolió el filo seco de los bisturís

sobre la piel que se iba haciendo horizonte tardío.

Ante la forma ansiosa de brazos y manos, un río lacio de deseo y súplica,

mordía los tablones lascivos del cuerpo y las bocas fulgentes de fango.

Éramos en la sed, el pájaro resbaladizo sobre la tierra.

Pero ahí también, la rotación suicida de la ceniza en la garganta,

la destrucción de la democracia en el país, el graznido del porvenir

a punto de ser pantano, o un beso en medio de una tormenta de canallas.

Con todos mis pensamientos tristes, vienes a mí como un alhelí

y te enroscas en mi soledad gastada de miserias y trajines.

Y de repente, los puchitos de sal de los poros, picotean azucarada

esta plenitud de saberme vivo todavía aunque solo seas vela en mis ojos.

o un pañuelo de prolongados ecos, o la huella de un adiós.

 

Del libro: Fuego de llaves invisibles, 2021

©André Cruchaga                       


lunes, 10 de mayo de 2021

FAGURE│ PANAL

 

Portret abstract, Store Design




FAGURE

 

 

Lângă fagure, albinele roiesc calendare frenetice. Coabitează canicula și supraaglomerarea sării, zahărul pietrificat al focului, tot ceea ce poate fi neverosimil în petala dezvăluită a vântului. În mijlocul visului există anafore și catafore; acolo, un râu de lapte traversează calea fanteziei. Aici, între degetele mele, mamelonul flămând, alteritatea umplându-se cu respirații magnetizate. În sunetul frunzelor căzute, zumzetul vântului, izvorul erotic al vântului de nord, limbajul care servește drept tămâie: tulpini de semințe ca o ploaie magnetizată de poalele veșmântului. După țipătul necunoscut din gât, continuarea, umbra de lapte din boemia mea, spiritul prețuit în poem.

 

Din cartea, ”Ecología del manicomio”

© André Cruchaga

© Traducerea Ioana HAITCHI, 10.05.2021, Klausenburg

Foto: Portret abstract, Store Design

 

 

PANAL

 

 

En la comarca del panal, las abejas liban calendarios frenéticos. Cohabita la canícula y el hacinamiento de la sal, el azúcar petrificado del fuego, todo lo que pueda haber de inverosímil el desvelado pétalo del cierzo. En medio del sueño hay anáforas y catáforas; por ahí, un río de leche cruza el sendero de la fantasía. Aquí, entre mis dedos el pezón del hambre, la otredad llenándose de respiraciones imantadas. En el sonido de la hojarasca, el zumbido del viento el manantial erótico del cierzo, el lenguaje que sirve de sahumerio: tallos de esperma como un aguacero imantados por el desván tendido de la ropa. Después del grito desconocido de la garganta, la secuela del operativo, la sombra de leche en mi bohemia, el espíritu atesorado en el poema.

 

Del libro:”Ecología del manicomio”, 2020.

© André Cruchaga


sábado, 8 de mayo de 2021

MÂNTUIREA CONȘTIINȚEI│ SALVACIÓN DE LA CONCIENCIA

 

Enrique Ortiz Aguirre



MÂNTUIREA CONȘTIINȚEI

 

 

 

Lui Enrique Ortiz Aguirre

 

 

Mă încred în conștiința mea pentru ceea ce spun:

mântuirea mea e tot ce îmi doresc mai mult.

Luis de Góngora

 

 

La marginea hăului carbonizat al timpului, moartea lovea în cenușă plângând: un râu de ape sparte incubează dinți de sare în gât. Nu știu dacă există motiv în ochiul zorilor sau este doar un os care se apropie de gură sau o stâncă de sânge răstignită pe piept. Existenței înlănțuite îi lipsesc iluminările și mai multă conștiință, singurul cuib în fața întunericului. Există ceva care se câștigă în genunchi: trezirea, nu în închisoare, ci în pulberea albă cu steagul ridicat sau într-o fereastră cu multe bucurii. Pe asprimea de mâine, un trandafir de stupi care ne arată iarna lui ca un copac infinit.

 

Del libro: “Lejanías rotas”, 2020

© André Cruchaga

© Traducerea, Ioana HAITCHI, 07.05.2021, Klausenburg

 

 

 

SALVACIÓN DE LA CONCIENCIA

 

A Enrique Ortiz Aguirre

 

 

Espero en mi conciencia lo que digo:

mi salvación, que es lo que más deseo.

Luis de Góngora

 

 

Al pie del hueco carbonizado del tiempo, golpea la muerte en ceniza sollozante: un río de aguas rotas incuba dientes de sal en la garganta. No sé si hay razón en el ojo del alba, o es solo un hueso que se aproxima a la boca, o una roca de sangre crucificada en el pecho. Encadenada la existencia carece de iluminaciones y más la conciencia, único nido frente a las tinieblas. Hay algo que de rodillas vence: despertar no en la cárcel, sino en harina de bandera erguida, o en ventana con muchas alegrías. Sobre la dureza de mañana, una rosa de colmenas mostrándonos su invierno de árbol infinito.


 

Del libro: “Lejanías rotas”, 2020

© André Cruchaga


lunes, 1 de marzo de 2021

FIARĂ RĂNITĂ│ ANIMAL HERIDO

 

André Cruchaga, El Salvador




FIARĂ RĂNITĂ

 

 


Stradă de nepătruns cu răscrucea ei de trotuare lugubre.
Aceeași pelicula de cinema în alb-neagru a cenușii, violența
aflată în faza ei de vârf și cadavrele vii ce le lasă în urmă:
carbonul hidos al grădinilor lovindu-se în oglinzi.
Patria mea cu povara și lacrimile sale lângă o gaură neagră.
La ce folos forța brută pentru a înșira gunoiul,
această stranie senzație de transpirație de la brâu?
Clipele posterioare ne împroșcă cu o oarecare precauție.
Temperatura crește și nu dă înapoi învelită în mantia febrei,
ne umple golul acestei distanțe pe care singuri am creat-o,
masa de lucru ne e străină și astă simulare impasibilă adeprimăvară.
Mereu am crezut că larma e un soi special de tautologie,
acea altă față a anonimatului, complicitatea obstinată și compulsivă.
(În arhiva de ziare a frunzișului oscilațiile politice
ale legii contradicțiilor Și sechela lăsată de luptele fără de rost.)

Acum lasă-mă. Sunt o fiară rănită în mijlocul haosului.
Sunt o creatură ce a dorit să fure ochii unei făclii aprinse
din furtună, rotirea unui banc de pești în basorelief de aluminiu.
 
*trad. de A. Langa
 

 


ANIMAL HERIDO

 

 


La calle incomprensible con su horca de andenes lúgubres.
La misma película en blanco y negro de la ceniza, la violencia
en su punto fijo de dureza y sus palpitantes cadáveres:
el carbón ominoso de los jardines golpeándonos frente al espejo.
El país mío con su joroba y lágrimas al borde de alcantarillas.
¿Nos sirve de algo la fuerza bruta para descifrar el escombro,
ese extraño legado del sudor entre las ingles?
Las horas del despojo nos salpican con cierta alevosía.
La temperatura se precipita y agoniza en los guantes del escalofrío,
nos tritura el vacío de esa distancia que hemos ido creando,
nos desconoce la mesa y esa impasible simulación de primavera.
Siempre he creído que el bullicio es una especie de tautología,
esa otra cara de la anonimia, la complicidad obstinada y compulsiva.
(En la hemeroteca de la hojarasca, los vaivenes políticos
de la contradicción Y su secuela de escaramuzas.)

Hoy por hoy, déjame. Soy animal herido en medio del desorden.
Soy una criatura que quiso robarle los ojos a una antorcha
de tormenta, a un carrusel de peces en bajorrelieve de aluminio.
 
San Francisco, California, 2013

Del libro: Primavera de arcilla

©André Cruchaga