martes, 6 de julio de 2021

CLIPA OGLINZILOR │ INSTANTE DE ESPEJOS

 

© Fotografía de Rob-Shanghai


CLIPA OGLINZILOR

 

 

În cicatricele pe care ni le oferă timpul, nu există niciun fel de poliță,

ci un glas anchilozat și firav, mutilat în ecourile sale.

Toată molima distilată de oglinzi are uscăciunea poleielii.

Tot pumnul vlăguit al respirației este un calambur anasonat de ferestre

sau o frântură de foc ce se dezlănțuie în vânt.

Uneori e surd frigul care se agață de pori, îngust ca pălăvrăgeala

țării, dubios ca cimitirele din apropiere.

Pleoapele golesc paloarea aromelor apropiindu-ne de abis.

Nu-mi pot imagina alte oglinzi ale acestui întuneric dedicat spinilor.

Bucuria, de asemenea, suscită țurțuri, ca niște acoperișuri sfârtecate de iarnă.

Begoniile au perspectiva lor, așa cum se întâmplă cu șlițurile, cu scuipătoarea

numerelor, cu azilurile supraîncărcate de respirație,

cu ziua de azi, aici, amorțită de

schelete și de zoologica transcendenței.

În judecata de apoi, se deschide morfologia poreclelor

și acea batistă în care botezăm saramura.

Istoria răsună de cădelnițe surde și de acoliți, de guacale

în care se botează orice viziune a viitorului. Înflorește acomodarea

sau acel moment celebrat de pradă și viclenie și acea dorință de a mușca din

carne până când se ajunge la inevitabil: zborul intens al unei muște.

Se ascultă pilda și apoi, tăcerea, ca o  înmormântare.

Se spune, atunci, unde e ceea ce simte ultima lacrimă.

 

Din cartea: Focul cheilor invizibilie, 2021

© André Cruchaga

© Traducerea: Ioana HAITCHI, 22.06 – 06.07.2021, Klausenburg

Foto: Internet

 

 

 

INSTANTE DE ESPEJOS

 

 

En las cicatrices que nos va dejando el tiempo, no existe póliza alguna,

sino una voz arracimada y ensombrecida, mutilada en sus ecos.

Toda la polilla que destilan los espejos, tiene sequedad de baldosas.

Todo el puño de vocales del aliento, es un calambur anisado de ventanas,

o un pedazo de fuego que arrecia con el viento.

A veces es sordo el frío arrimado a los poros, estrecho como el palabreo

del país, dudoso como los cementerios aledaños al vecindario.

Los párpados vacían la palidez de los aromas cercanos al abismo.

No me imagino otros espejos a esta oscuridad devota de las espinas.

La alegría suscita goterones como los techos sajados por el invierno.

Las begonias tienen su propia perspectiva, algo así pasa con las braguetas, 

con la escupidera de los números,  con los asilos sobrecargados

de la respiración,  con el hoy, aquí, adormecido

de los esqueletos y el zoológico del trasunto.

En las postrimerías, uno abre la morfología de los sobrenombres,

y ese pañuelo donde bautizamos la salmuera.

La historia retumba de incensarios sordos y acólitos, de guacales

donde se bautiza cada atisbo de futuro. Florece el acomodo,

o ese momento célebre de rapiña y artificios y esa gana de morder

la carne hasta llegar a lo inevitable: el vuelo derretido, de una mosca.

Uno escucha a la almohada y al silencio, después, como un entierro.

Queda dicho, entonces, en dónde es que se siente la última lágrima.

 

Del libro: Fuego de llaves invisibles, 2021

© André Cruchaga



sábado, 3 de julio de 2021

 

© Obra pictórica de  Franz Kline



E TOTUNA FLACĂRA SAU BISTURIUL

 

 

E totuna tăișul flăcării sau bisturiul din abisul îndepărtat al oglinzilor în fața ochiului îngroșat al ferestrelor care se dezvăluie în sângele nopții. Strânsura frigului e ca furtuna insomniei într-o vâlvătaie de dinți imobili atunci când sapă la picioarele subsolului pentru fericirea ștearsă într-o ceață de năluci. Suntem mereu la mila frânturilor de fantasme care apar cu iuțeală în mijlocul visului. Sclipiri de memorie despică gerul înălțimilor din văpaia singurătății care ne arde în ochi. Nimic nu moare, deși până la urmă e o nebunie să arzi deasupra pernei trandafirul alb al primei beții din zori.

 

Din cartea: Focul cheilor invizibile, 2021

© André Cruchaga

© Traducerea: Ioana HAITCHI, 01.07.2021, Klausenburg

 

 

DA IGUAL LA FLAMA O EL ESCALPELO

 

 

Da igual el filo de la flama o del escalpelo en el abismo remoto de los espejeos frente al ojo espeso de las ventanas que se desvelan en la sangre de la noche. La soga del frío es como la tormenta del insomnio en un ascua de dientes inmóviles a la hora de escarbar en los pies del subsuelo la felicidad borrada en una bruma de guijarros. Siempre estamos a merced de los harapos de los fantasmas que en forma áspera aparecen en medio del sueño. Los relámpagos de la memoria hienden la escarcha del desván del charco de soledad ardido en los ojos. Nada muere, aunque después de todo sea demencia quemar en la almohada la rosa blanca de la ebriedad primera del alba.

 

Del libro: Fuego de llaves invisibles, 2021

© André Cruchaga

© Obra pictórica de  Franz Kline



viernes, 2 de julio de 2021

NAVIGATOR│ NAVEGANTE

 

© Obra pictórica de Lars Kristian Hansen


NAVIGATOR

 

 

Să știți, navigatorilor: cântecul sirenelor este stupid și monoton,

conversația lor plictisitoare și neîncetată; corpurile lor sunt acoperite

cu solzi, pline de alge și sargase.

Carnea lor a pește miroase.

Salvador Elizondo

 

 

Uneori visez că sunt Ulise într-o mare de circumstanțe reci.

Sau o creatură de sare bronzată de o anumită lumină totală a lumii subterane.

Agláope în nebunia paranoiei mele, înger în flăcări

în mijlocul apelor întunecate: creatura cu mâinile-i oarbe mă dezbracă,

orbește zidurile inimii care ne umplu de nisip,

orbește umbrele apei ca niște monede din piatră oxidată.

În degetele algelor se estompează orizontul,

poate magma unor creaturi virgine care îmi scrutează calea.

În extaz, un abis de pești mușcă din flancuri; și așa este

extazul lor, încât aud întregul cor al săgeților navelor

care-mi trec peste torace; chiar și inima mea învelită în giulgiu se ridică

de pe lespezile rămase din acel gol cu crâmpeie de praguri

interzise: toată nebunia mea este pe acea colină cu piepturi înalte.

Este iarna genitalilor care joacă în bordelul iernilor.

Dintre toate drumurile, acesta de spumă și accent de botez.

Aceasta în care fiecare început devine singurătate și cenușă jubiliară.

 

Din Drum dispers, 2021

 © André Cruchaga

© Traducerea: Ioana HAITCHI, 02.07.2021, Klausenburg

 

 

NAVEGANTE

 

 

Sabedlo navegantes: el canto de las sirenas es estúpido y monótono,

su conversación aburrida e incesante; sus cuerpos están cubiertos

de escamas, erizados de algas y sargazo.

Su carne huele a pescado.

Salvador Elizondo

 

 

A veces sueño que soy Ulyses en un mar de circunstancias frías.

O de una criatura de sal curtida por cierta luz total del inframundo.

Agláope en el desquicio de mis paranoias, ángel en llamas

en medio de aguas oscuras: la criatura me desviste con sus manos

ciegas, ciegas las paredes del corazón que nos colman de arena,

ciegas las sombras del agua como monedas de piedra oxidada.

En los dedos de las algas se difumina el horizonte,

quizás el magma de criaturas vírgenes que se asoman a mi camino.

En el arrebato un abismo de peces muerde los ijares;  y es tal

su arrobamiento, que escucho todo el coro de los dardos de naves

que cruzan sobre mi tórax: hasta mi corazón amortajado se levanta

de las losas quedadas de ese vacío con peñascos de umbrales

prohibidos: toda mi locura esta en esa colina de pechos altos.

Es el invierno de los genitales que juega a prostíbulo de inviernos.

Entre todos los caminos, este de espumarajo y bautismal acento.

Éste donde cada amanecer se hace soledad y jubilosa ceniza.

 

De Camino disperso, 2021

© André Cruchaga