© Fotografía
de Rob-Shanghai
CLIPA OGLINZILOR
În
cicatricele pe care ni le oferă timpul, nu există niciun fel de poliță,
ci
un glas anchilozat și firav, mutilat în ecourile sale.
Toată
molima distilată de oglinzi are uscăciunea poleielii.
Tot
pumnul vlăguit al respirației este un calambur anasonat de ferestre
sau
o frântură de foc ce se dezlănțuie în vânt.
Uneori
e surd frigul care se agață de pori, îngust ca pălăvrăgeala
țării,
dubios ca cimitirele din apropiere.
Pleoapele
golesc paloarea aromelor apropiindu-ne de abis.
Nu-mi
pot imagina alte oglinzi ale acestui întuneric dedicat spinilor.
Bucuria,
de asemenea, suscită țurțuri, ca niște acoperișuri sfârtecate de iarnă.
Begoniile
au perspectiva lor, așa cum se întâmplă cu șlițurile, cu scuipătoarea
numerelor,
cu azilurile supraîncărcate de respirație,
cu
ziua de azi, aici, amorțită de
schelete
și de zoologica transcendenței.
În
judecata de apoi, se deschide morfologia poreclelor
și
acea batistă în care botezăm saramura.
Istoria
răsună de cădelnițe surde și de acoliți, de guacale
în
care se botează orice viziune a viitorului. Înflorește acomodarea
sau
acel moment celebrat de pradă și viclenie și acea dorință de a mușca din
carne
până când se ajunge la inevitabil: zborul intens al unei muște.
Se
ascultă pilda și apoi, tăcerea, ca o
înmormântare.
Se
spune, atunci, unde e ceea ce simte ultima lacrimă.
Din cartea: Focul cheilor
invizibilie, 2021
© André Cruchaga
© Traducerea: Ioana HAITCHI, 22.06
– 06.07.2021, Klausenburg
Foto: Internet
INSTANTE DE ESPEJOS
En
las cicatrices que nos va dejando el tiempo, no existe póliza alguna,
sino
una voz arracimada y ensombrecida, mutilada en sus ecos.
Toda
la polilla que destilan los espejos, tiene sequedad de baldosas.
Todo
el puño de vocales del aliento, es un calambur anisado de ventanas,
o
un pedazo de fuego que arrecia con el viento.
A
veces es sordo el frío arrimado a los poros, estrecho como el palabreo
del
país, dudoso como los cementerios aledaños al vecindario.
Los
párpados vacían la palidez de los aromas cercanos al abismo.
No
me imagino otros espejos a esta oscuridad devota de las espinas.
La
alegría suscita goterones como los techos sajados por el invierno.
Las
begonias tienen su propia perspectiva, algo así pasa con las braguetas,
con
la escupidera de los números, con los
asilos sobrecargados
de
la respiración, con el hoy, aquí,
adormecido
de
los esqueletos y el zoológico del trasunto.
En
las postrimerías, uno abre la morfología de los sobrenombres,
y
ese pañuelo donde bautizamos la salmuera.
La
historia retumba de incensarios sordos y acólitos, de guacales
donde
se bautiza cada atisbo de futuro. Florece el acomodo,
o
ese momento célebre de rapiña y artificios y esa gana de morder
la
carne hasta llegar a lo inevitable: el vuelo derretido, de una mosca.
Uno
escucha a la almohada y al silencio, después, como un entierro.
Queda
dicho, entonces, en dónde es que se siente la última lágrima.
Del libro: Fuego de llaves
invisibles, 2021
© André Cruchaga
No hay comentarios:
Publicar un comentario