© Artă pictorială de Leo Lobos
O SINGURĂ PIESĂ DE ARIPĂ.
... o singură bucată de
aripă
ridică zborul total al
unui întreg corp.
Miguel Hernandez
Vreau deja o bucată de aripă pentru vechiul meu look.
Un tren.
O cusătură care conține petele de sânge, o piele de
lumină
în virgule, un singur cuvânt din voaluri descifrate.
(Nu cer prea mult
pentru a ușura toate ravagiile
cine mi-a lăsat
câinele de ceață în deșert
din umbrele
acestui timp al texturilor babelice).
Împotriva forței asediului, genunchii călcâielor dor,
și urdimbra zgomotoasă a pieptului meu. Încheierea
furtunii.
Goliciunea este adesea un animal feroce și
încăpățânat: derutant
ca apa se sparge în ochi, ca gura scoasă din ton
și epuizat de seceta calculelor anterioare.
În pori, încă, secreția pământului care încă nu s-a
diluat,
în timp ce obiceiul de a bâlbâi în mijlocul oglinzilor
persistă.
Suprascrieți tot corpul în ora picăturilor obsesive.
Și descoperi că în vocabularul zborului, există
imagini
și tăceri sălbatice care încețoșează păturile.
Nu știi niciodată ce se întâmplă cu adevărat, într-o
comedie, în farsă
într-o privire, la marginea meticuloasă a dinților.
Ochi arși printre atâtea mulțimi exacerbate,
se așteaptă doar la o mănăstire de apă sau lumină,
este nevoie de prudență.
De la: Ca cine cere lumina sau cere
apa, 2021.2022
André Cruchaga
© Artă pictorială de Leo Lobos
©
Traducerea Dumitru
Ichim
UN SOLO TROZO DE ALA
…un solo trozo de ala
alza el vuelo total de todo un cuerpo.
Miguel Hernández
Ya solo quiero un trozo de ala para
mi vieja mirada. Un tren.
Una costura que contenga los tañidos
de mi sangre, una piel de luz
en mis comisuras, una sola palabra de
velámenes descifrados.
(No es mucho lo que pido para aliviar todos los
estragos
que me ha dejado el perro de niebla en el desierto
de las sombras de este tiempo de babélicas
texturas).
Ante la fuerza del asedio, duelen los
nudillos de los talones,
y la ruidosa urdimbre de mi pecho. El
envoltorio de la tormenta.
El vacío suele ser un animal feroz y
obstinado: desconcierta
como el agua quebradiza en los ojos,
como la boca desafinada
y agotada por la sequía de las
calcinaciones más aviesas.
En los poros, todavía, la secreción
de tierra que aún no se diluye,
mientras persiste el hábito de
divagar en medio de espejismos.
Anulas todo el cuerpo en la deshora
de goteos obcecados.
Y descubres que en el vocablo del
vuelo, hay descabelladas imágenes
y silencios que desdibujan las
cobijas.
Uno nunca sabe qué sucede, en verdad,
en una comedia, en la farsa
de una mirada, en el filo meticuloso
de los dientes.
Quemados los ojos entre tantas
multitudes exacerbadas,
uno solo espera un claustro de agua o
luz, el cauterio necesario.
De: Como quien pide luz o pide agua,
2021.2022
©André Cruchaga
