BARCĂ ÎN DERIVĂ
ca o barcă în eriva, umbrele
nimicului în scaunul umbrei mele, rezistența frigului cuvintelor pe valul
cursului care răsare și vrea să fie uitat – coborâm în venele spumei și acolo
prelungim visele oarbe ale ușilor, jucându-le cu mâini tremurânde, ochiul
burniței în jurul pescărușilor, o melodică a nudității este inevitabilă și
amintirile vagi ale unui blues, cărțile mușcătoare de sare și poate și
tristețea cu nume și prenume, saltă îndoiala când vedem marea înaltă în eriva,
părul învolburat al angoasei și foamea de altădată ca acea carne dureroasă de
rugină care ne urmărește ca niște monede dezafectate, în tribord eu și
universul: joc zilele fără țintă, ca ceasul care îndrăznește să traverseze
crăpăturile intense lăsate de stupii de albine în atriumul lor de lapte galben
(sunt toate visele și toate aripile în această limbă sărată de foc, sunt
rugăciune și panică printre atâtea oase lichide, sunt un chip care se deschide
spre vârtej, sunt supusul zahărului, deși amarul domnește, deși fețele treze de
sânge, bâzâie, deși mâinile crapă și sunt înțesate de musculițe: am învățat
să-mi țin respirația înainte de zăvorârea sicriului); între a te scufunda eriva
și a culege firimiturile zilelor un există o diferență majoră: am făcut din
cerșit o profesie demnă, am făcut ca buzunarele solitare ale vagabonzilor să
doarmă în canalele de sub axilele mele, actul de veghe a făcut din
somnambulism, scări fugare prin care trec pâlpâiri ciudate, am ajuns în punctul
de a râde de propria-mi identitate – da, de a râde, pentru că ce altceva pot eri
atunci când podurile devin deja gri și e rândul meu să vorbesc lumii prin
monologurile mele: binele conștiinței pe o lacrimă, devenirea dubitativă a
oglinzii fără ajutor, cuțitul aisbergului în care s-a transformat zarea sau
ploaia perenă a pesimismului, ca lacrimile artificiale de ceață în un propriei
mele duhori, trunchiurile stelelor aleargă peștele negru al morții, ling
colțurile săpunite ale delirului, acel cer-și-mare, în palmele mâinilor mele un
știu dacă există alte prognoze pentru a citi amurgul, alte ziare cu povești
noi, alte idei fără pantofi murdari: în crengile curții din spate a viselor,
crima densă a celor alungați din Paradis: acolo, peisajul tăiat cu iataganele
dezvelite sau, dacă vreți, spaima memoriei ca o erivaa de toamnă a respirației
în eriva a setei și a celor niciodată dezlănțuite, infinitul cade peste umbra
ochilor mei…
Din cartea:
„Incendii rotative”, Barataria, 2013
© André
Cruchaga
© Traducerea
Ioana HAITCHI – 28.01.2025, Klausenburg
Fotografie ; în
fotografie André Cruchaga
BARCO A
LA DERIVA
como barco a la deriva las sombras de
la nada en el sitial de mi sombra la resistencia del frío de las palabras sobre
el oleaje del rumbo que amanece y quiere ser olvido —descendemos a las venas de
la espuma y extendemos allí los ciegos sueños de las puertas los juguetes con
sus tiritantes manos el ojo de la llovizna en torno a las gaviotas es
inevitable una melódica al desnudo y los recuerdos imprecisos de un blues los
naipes de la sal a mordiscos y acaso también la tristeza con nombre y apellido
salta la duda al ver la alta mar en la deriva los cabellos sueltos de la
congoja y el hambre de antaño como esa carne doliente de la herrumbre
persiguiéndonos como monedas en desuso en estribor yo y el universo: juego a
los días sin rumbo como el reloj que se atreve a cruzar las rendijas intensas
que dejan las colmenas en su atrio de leche amarilla (soy todos los sueños y
todas las alas en esta salada lengua del fuego soy oración y pánico entre
tantos huesos líquidos soy rostro que se abre a la vorágine soy sumiso al
azúcar aunque reine lo amargo aunque bullan despiertos rostros de sangre aunque
las manos se agrieten y las adornen los moscardones: aprendí a contener el
aliento ante los pernos de los féretros) entre hundirme en las aguas y recoger
las migajas de los días no hay mayor diferencia: hice de la mendicidad una
profesión digna hice de los bolsillos solitarios vagabundos duermen las
alcantarillas junto a mis axilas el acto de la vigilia ha hecho del
sonambulismo escaleras fugaces a través de las cuales transitan extraños
parpadeos he llegado al punto de reírme ante mi propia identidad —sí de reírme
pues qué otra cosa puedo hacer cuando ya encanecen los puentes y me toca
platicar con el mundo a través de mis monólogos: el bien de la conciencia sobre
una lágrima el devenir dubitativo del espejo sin auxilio la navaja del témpano
en que se volvió el alba o la perenne lluvia del pesimismo como las lágrimas
artificiales de neblina en la historia de mi propio hedor huyen los troncos de
las estrellas lame el pez negro de la muerte las esquinas enjabonadas del
delirio aquel cielo-mar en las palmas de mis manos no sé si existen otros
pronósticos para leer el crepúsculo otros periódicos con nuevas historias otras
ideas sin zapatos sucios: en las ramas del traspatio de los sueños el crimen
denso de los expulsados del Paraíso: allí cercenado el paisaje y desenfundados
los bostezos o si se quiere el pavor de la memoria como un fantasma de otoño en
el pálpito a la deriva de la sed y del ya nunca desatados cae el infinito sobre
la sombra de mis ojos…
Del libro:
«Incendios giratorios», Barataria, 2013
©André Cruchaga
Imagen Fotografía
de André Cruchaga
© Traducerea
Ioana HAITCHI – 28.01.2025, Klausenburg
No hay comentarios:
Publicar un comentario