ANXIETATE

Imagen cogida de la red

ANXIETATE

Doar o privire asupra păsării de forma aeroplanului. Fuge din oricare parte

de propria-i umbră: (brusc, oglinda, oglinda), în timp ce singurătatea

se precipită în piept. Oh, pentru cei care cred că lumea le aparține

sau care au cucerit deja mecanica purificărilor.

De multe ori visele sunt umbrite cu urâţenia propriei demenţe;

sau demenţa e la fel de stridentă ca sexul sadic.

Râde - dacă vrei- de lumina condamnaţilor, ce nu le-a ipotecat

cuvântul, râde de Unicorni. Oh, canibalismul, ce mă lasă doar

cioturilor mizere.

(Azi e ușor să te laşi pradă lumii exterioare, nu doar suburbiilor

propriei conştiinţe.) Mâine voi fi întotdeauna în faţa oglinzii

fiindu-mi imposibil de-a congela Sfinxul în sare...

( André Cruchaga, traducere în limba română, Jeanne de Cluse, Ioana Haitchi - Vorbe faine din Ardeal 24.02.2014, Klausenburg)

ANSIEDADES

Uno mira el ave en forma de aeroplano. En cualquier parte se es prófugo

de la propia sombra: (de pronto, el espejito, espejito), mientras  la soledad

se precipita en el pecho. Ay, de los que creen que el mundo les pertenece,

o que ya conquistaron la mecánica de las abluciones.

A menudo los sueños se sombrean con la baba de la propia demencia;

o la demencia es tan estridente como el sexo sádico.

Ríete, —si quieres— de la luz de los convictos, de los que nunca hipotecaron

su palabra, ríete de los unicornios. Ay, la antropofagia que sólo me deja

los muñones del entuerto.

(Hoy en día es fácil perderse en la intemperie, no sólo en los suburbios

de la propia conciencia.) Mañana estaré siempre frente al espejo imposible

de la esfinge congelada de la sal…

Barataria, 24.II.2014

ÎMBARCARE

Imagen cogida de la red

 ÎMBARCARE

De fiecare dată e tot mai ciudată răscumpărarea inevitabilului: umbre sau eşafodaje 
diluate, vocea tăcută, suspinele, dar uitarea, nu. (Există străzi statice 
folosite de nenorocitul rug subteran - la urma urmei, ploaie 
sau incendiu, ce îndrăznesc fertilizarea morţii.) 
Doar se primeneşte cu sete alfabetul, deși există legenda păsării Phoenix 
ori suflarea carnală a lui Lazăr. 
Apoi, drumul va fi ca pansamentul ce se lasă peste ceața nopții. 
Evazivă, la urma urmei,e geografia acelui foc aprins 
cu cremene, ce arde pe culmea timpului. 
Apoi, ceața ciudată care părăsește vântul, expirația cenușei.

( André Cruchaga, traducere în limba română, Jeanne de Cluse, Ioana Haitchi - Vorbe faine din Ardeal, 23.02.2014, Klausenburg)

EMBARQUE

Cada vez es más extraño redimir lo inminente: las sombras o los andamios

diluidos, la voz que calla, suspira, pero no olvida. (Hay calles estáticas

consumidas por el sollozo subterráneo de la pira, —después de todo, la lluvia

o la hoguera, se atreven a fecundar la muerte.)

Sólo se reverdece con la sed del alfabeto, aunque exista la leyenda del ave Fénix
 o la carne vuelta hálito en Lázaro.

Después, el camino será como el vendaje que nos deja la bruma de la noche.

Inasible, después de todo, la geografía del césped y el ardimiento

del pedernal de la espiga que se quiebra en el vértice del reloj.

Después, la niebla obsesa que nos deja el viento, la exhalación de la ceniza.

Barataria, 20.III.2014 

UNEORI O CĂLĂTORIE

Imagen cogida de la red

UNEORI O CĂLĂTORIE

 

 O călătorie poate fi uneori nimic altceva decât noaptea prin care aleargă

                                                                                                           [tâmple, pupile şi uitări.

 Grefă de deşert în degete, aceeaşi apă gonind spre infinit.

 Asfaltul suspicios în privinţa sării care se caţără în pupile dinspre braţele lente

 agonizând în comoţia rănii.

 (altul a fost strigătul care a forjat subterana; alta a fost setea în colibele 

umbrelor: altul, noroiul care a  înflorit în intemperii.)

 Desculţ, ca-ntotdeauna, purific resturile socotelilor, acest prag al exilurilor, 

manualele care se prefac a fi oglinzi.

 În peştii ochilor, furtuna care muşcă beregata.

 Fiecare urmă, fiecare stâncă străpunsă, este acest alt limbaj al călătoriilor:

 Deja când vom fi coborât rămâne numai vocea nostalgiei şi ingredientele 

alterate ale saramurii.

Poema traducido al rumano por Tanase Anca.

A VECES UN VIAJE

A veces un viaje es sólo la noche que recorre sienes y pupilas y olvidos.

Injerto de páramo en los dedos, la misma agua en fuga del infinito.

El asfalto sospecha de la sal que trepa a las pupilas desde los lentos brazos

que agonizan en la conmoción de la herida.

(Otro ha sido el grito que forjó lo subterráneo; otra, la sed en el bahareque

de las sombras; otro, el barro que floreció en la intemperie.)

Descalzo, como siempre, purifico los despojos de las cunetas, ese umbral

de los exilios, los manuales que juegan a ser espejos.

En los peces de los ojos, la tempestad que muerde la garganta.

Cada huella, cada roca horadada, es ese otro lenguaje de los viajes:

ya cuando hemos descendido sólo queda la voz de la nostalgia y los pertrechos

estáticos de la salmuera…

Barataria, 22.II.2014

DIMENSIUNE SĂRII

Imagen cogida del FB de Pere Bessó

DIMENSIUNE SĂRII

Deja în sare, apele nesfârșite, liane locuite, ochilor, neiţite.
În ceața iluziei locuiesc împreună, straturi dizolvate de spumă:
în secret, mă las pradă peștelui ce caută evaziv poarta,
lăsând la o parte cenușa sau moartea.
La urma urmei, ce mă ţine în acest deșert de apă cristalizată?
Ce-a descoperit urma nisipului în torţele rădăcinii de piatră?
În cea mai intactă ardoare, cuibul de melc, iremediabilă stare:
Fiecare bob de sare, a zguduit atunci cu bruscheţe aştrii,
caii stălucitori din piele cauterizau, maturizând ca o primăvară.
Acolo, în forma aproape stâncoasă, curajul m-a lăsat:
țăranul, bărcilor predestinat...

(Andre Cruchaga, traducere în limba română, Jeanne de Cluse, 21.02.2014, Klausenburg)

DIMENSIÓN DE LA SAL

Ya en la sal, las aguas infinitas, lianas habitadas por invisibles olvidos.
En medio de la bruma que produce el espejismo, habitas junto a los abrigos
disueltos de la espuma: secreta, me despojas del inasible pez
que busca la compuerta, dejando de un lado la ceniza o la agonía.
¿Quién me alberga, después de todo, en este desierto de agua cristalizada?
¿Quién descubre el itinerario de la arena, la pétrea raíz de las antorchas?
En su más intacto ardimiento, el nido del caracol en lo irreparable:
Cada grano de sal, entonces, cimbró súbitas lunas, rutilantes caballos
en la piel, cauterios que maduraron como un manantial.
Allí, en la forma casi acantilada, la temeridad de una gota: el labriego
predestinado a las embarcaciones…

Barataria, 20.II.2014

HAOTIC

Imagen ogida de la red

HAOTIC

În curcubeu, metamorfoza din ultima deltă Mistral. Litoralurile,
precum caii însângeraţi sunt abruptul sării peste păsări.
Spăl fețele uitării pe nisip: roci gri cu elocvența acestui timp,
arbori de corali din bătrâna scoarţă a neuitării.
(Apele termină întotdeauna curățarea reminiscenţelor și-a hainelor de spumă,
precum minutele ce se transformă-n basm.)
Cine e atunci acea revoltă a libertăţii? Cine muşcă acolo insolaţia nebuniei,
până la ruperea respiraţiei din diafragmă?
—Mă îndoiesc de limpezimea transpiraţiei din rugină. Mă îndoiesc de bucăţile 

de pești ce-s prinşi în plasă, mă îndoiesc de infuziile stării de veghe.

( André Cruchaga, traducere în română, Jeanne de Cluse, Ioana Haitchi - Vorbe faine din Ardeal19.02.2014, Klausenburg)"

CAÓTICA

En el arco iris, la metamorfosis del último delta del cierzo. Los litorales
como cabellos desangrados, ahí el abrupto de la sal sobre las aves.
Sobre la arena lavo todos los rostros del olvido: grises rocas en la elocuencia
de este tiempo, corales de viejas cortezas inolvidables.
(Siempre las aguas terminan por limpiar los escombros y la tela de la espuma,
también los minutos que mutan en su designio de fábula.)
¿Quién es quién, entonces, ante la rebelión de la realidad? ¿Quién está ahí,
mordiendo la insolación de la demencia,
hasta quebrar el diafragma de la respiración? 
—Dudo de la limpidez transpirada por la herrumbre. Dudo de algún retazo
de peces en la atarraya, dudo de las infusiones propias del desvelo.
Barataria, 10.II.2014

SCRISOARE CĂTRE VIITOR

Imagen cogida de la red

SCRISOARE CĂTRE VIITOR

Acolo unde focul ne arde este frenezia cernelii într-o nouă ordine.
Înaintea indrumărilor, steaua viitorului. (După furtună
și crâmpeie fatidice, lumina în cristalele dorinţei.)
A fost destulă saramură și întuneric agonic printre noi:
am supraviețuit mirajelor, acum e timpul ca ochii curajului
ridicaţi la înălțimea focului, să elibereze spuma.
Știu că în eforturile de respirație se află muniţia efervescentă, nu cenuşa
(iubirea este ca Alchimistul în căutarea începutului);
—am găsit ieşirea din fluxul oţetului întunecat.
Şi cât ne-a costat trezirea continuă pentru evocarea noului ciclu!
Fie ca a doua zi să ne ajute pentru a elibera tot ce e perimat: rebeliunea
are doza ei de fericire, vântul se deschide ca un tăciune strălucitor...

Poema traducido al rumano por Ioana Haitchi.
André Cruchaga, traducere Jeanne de Cluse, 18.02.2014, Klausenburg)

CARTA AL FUTURO

Donde el fuego nos alcance, el frenesí de la tinta en el nuevo orden. 
Ante las instrucciones, la estrella del porvenir. (Después de la tormenta
y sus jirones aciagos, la luz en los cristales del anhelo.)
Ya fue suficiente la salmuera y la oscuridad agónica entre nosotros:
sobrevivimos a los espejismos, ahora es tiempo de que los ojos estén
a la altura de la hoguera del coraje para deshacer la espuma.
Sé que en la laboriosidad del aliento, están las municiones del fermento
y no la ceniza, (el amor es como el alquimista en busca del alba);
—nosotros ya encontramos la salida al oscuro vinagre del camino.
¡Cuánto nos ha costado permanecer despiertos para fabular el nuevo ciclo!
Sirva el día para deshacer todo lo antiguo: también la rebeldía
tiene su dosis de alegría, el viento se abre como brasa luminosa…
Barataria, 09.II.2014

PREGĂTIT

Imagen cogida de la red

PREGĂTIT

Împreună la seceratul dimineților, sobrietatea crivățului în turtă.
(Lumina îmi dă mereu uneltele ei), Haide —îi zic —apei vieții,
și acestor boabe de cearșafuri recoltate, acolo în orașul
care îmi folosește de pat.
Dacă e târziu sau devreme pentru această tentație a cuvintelor, nu știu;
nu știu dacă închizând ochii pot să văd claritatea (fiecare face
propriile sale desene în întuneric, —să zicem—  timpul care vorbește
cu noi din cealaltă parte a pereților.)
Vorbește Dumnezeu cu mine din ignoranța mea: Vorbesc cu  Dumnezeu prins
de umbrela care îmi acoperă umbrele?
Jur că din colțul acordeoanelor, citesc în manuale despre toată 
acestă indiferență, de fiecare dată uit de ferestre...

Barataria, 25.X.2013, din cartea POST-SCRIPTUM

PRONTO

Junto a la siega de la mañanas, la sobriedad del cierzo en la tortilla.

(La luz siempre me da sus aperos), Vamos —le digo— al agua de la vida,

a estos granos de cosecha de las sábanas, ahí en la ciudad

que me sirve de cama.

Si es tarde o temprano para esta tentación de las palabras, no lo sé;

no sé si cerrando los ojos puedo ver la claridad (cada quien dibuja

sus propios dibujos en la oscuridad, —digamos— el tiempo que habla

con nosotros desde la otredad de las paredes.)

¿Habla Dios conmigo desde mi ignorancia? ¿Hablo con Dios agarrado

del paraguas que abriga mis sombras?

Juro que desde la esquina de los acordeones, leo los manuales de toda

esta indiferencia. desaprendo cada vez de las ventanas…

Barataria, 25.X.2013, del libro POST SCRIPTUM

PARADOXURI

Imagen cogida de la red

PARADOXURI

—Rana aceasta ce iese din îndoaială e lumină? —Aici, privirea fugară 

a paradoxului, întunericul despuierii, ochiul mușcat de zbatere.

Așa a fost mereu în curtea din spate a cărților de joc.

Limba în inghinal. Delirul ros de molii în garderobe. Giulgiul 

înghețat în cămări. Cu mine râul setei.

Mereu la fel, pielea tăbăcită a alfabetului meu: ultrajul mugetului,

silueta sfâșietoare a subteranului. Oțetul multiplicat

de dărâmături. Graba de a scutura spuma, —mușcarea balconului

de entuziasm, acum sigur, de a nu se împiedica de gramatica urletului.

Și totuși, merg, cu această noapte de cearșafuri uzate...

Barataria, 14.X.2013, din cartea POST-SCRIPTUM

Poema traducido al rumano por Elisabeta Botan

PARADOJAS

—¿Es la luz,  esta herida que emerge de la duda? —Ahí, la mirada fugitiva

de la paradoja, la oscuridad del despojo, el ojo mordido del braceo.

Siempre así en el traspatio de los naipes.

La lengua en la ingle. El desvarío apolillado de los roperos. La mortaja

helada de las alacenas.  El río de la sed conmigo.

Siempre así, la piel curtida de mi alfabeto: el ultraje del mugido,

la silueta lacerante de lo subterráneo. El vinagre multiplicado

del escombro. La urgencia de sacudir la espuma, —morder el balcón

del entusiasmo, seguro ya, de no tropezar con la gramática del aullido.

Voy, sin embargo, con esa noche de sábanas raídas…

Barataria, 14.X.2013, del libro POST SCRIPTUM