FIARĂ RĂNITĂ
Stradă de nepătruns cu răscrucea ei de trotuare lugubre.
Aceeași pelicula de cinema în alb-neagru a cenușii, violența
aflată în faza ei de vârf și cadavrele vii ce le lasă în urmă:
carbonul hidos al grădinilor lovindu-se în oglinzi.
Patria mea cu povara și lacrimile sale lângă o gaură neagră.
La ce folos forța brută pentru a înșira gunoiul,
această stranie senzație de transpirație de la brâu?
Clipele posterioare ne împroșcă cu o oarecare precauție.
Temperatura crește și nu dă înapoi învelită în mantia febrei,
ne umple golul acestei distanțe pe care singuri am creat-o,
masa de lucru ne e străină și astă simulare impasibilă adeprimăvară.
Mereu am crezut că larma e un soi special de tautologie,
acea altă față a anonimatului, complicitatea obstinată și compulsivă.
(În arhiva de ziare a frunzișului
oscilațiile politice
ale legii contradicțiilor Și sechela lăsată de luptele fără de rost.)
Acum lasă-mă. Sunt o fiară rănită în mijlocul haosului.
Sunt o creatură ce a dorit să fure ochii unei făclii aprinse
din furtună, rotirea unui banc de pești în basorelief de aluminiu.
*trad. de A. Langa
ANIMAL
HERIDO
La calle incomprensible con su horca de andenes lúgubres.
La misma película en blanco y negro de la ceniza, la violencia
en su punto fijo de dureza y sus palpitantes cadáveres:
el carbón ominoso de los jardines golpeándonos frente al espejo.
El país mío con su joroba y lágrimas al borde de alcantarillas.
¿Nos sirve de algo la fuerza bruta para descifrar el escombro,
ese extraño legado del sudor entre las ingles?
Las horas del despojo nos salpican con cierta alevosía.
La temperatura se precipita y agoniza en los guantes del escalofrío,
nos tritura el vacío de esa distancia que hemos ido creando,
nos desconoce la mesa y esa impasible simulación de primavera.
Siempre he creído que el bullicio es una especie de tautología,
esa otra cara de la anonimia, la complicidad obstinada y compulsiva.
(En la hemeroteca de la hojarasca, los
vaivenes políticos
de la contradicción Y su secuela de escaramuzas.)
Hoy por hoy, déjame. Soy animal herido en medio del desorden.
Soy una criatura que quiso robarle los ojos a una antorcha
de tormenta, a un carrusel de peces en bajorrelieve de aluminio.
San Francisco, California, 2013
Del libro: Primavera de arcilla
©André
Cruchaga
