Imagen cogida de la red
INSOMNIE ÎMPRĂŞTIATĂ
Plimbarea de dimineaţă este la fel de necesară ca scrisul. A
întinde cerneala pe foaia albă de hârtie este mereu plină de satisfacţii, mai
ales atunci când în acest canal se toarnă insomniile, zi după zi, cu angoasele
şi cu speranțele lor,
metalele cerului și chipurile
pe care le au cuvintele atunci când se dezbracă. Am învățat că trăirea continuă ne ajută la reafirmarea
certitudinilor sau a îndoielilor; în plus, omul nu sfârşeşte niciodată să
cunoască tot ce ne înconjoară, incluzând persoanele: aici și acolo se pare că este același mortar transformat în insomnie. Avem
încredere și adesea
apare inevitabilul, animalul mândru cu fisurile lui, dragostea de neconceput cu
ranchiunele ei, nebunia ochiului nu tocmai în paiul propriu, despărţirile care
lasă întotdeauna un ecou tenebros. Dintr-un anumit motiv, timpul îi dă omului
dreptate: decența a lăsat să
urce treptele, pot să simt asta în felurile de mâncare obişnuite ale pielii
care îmbătrâneşte. Dacă mă uit în jur, mă întâlnesc cu disimulările sufletului;
şi totuși beau cu
seninătate lumina luptelor, care nu sunt puţine: înaintea fiecărei furtuni,
inelele vârtejurilor, cerul gurii muşcând umbre, viitorul pe asfaltul umbrelor.
Mă surprind loviturile nopţii, căreia să-i încredinţez oboseala și coastele mele, după ce piatra cade pe
pleoape, după ce au bătut la uşi şi rămâne doar cearcănul după o noapte de
veghe străbătând certitudinea tăcerii.
Traducere de Elena Liliana Popescu
Bucureşti,
27. III.2013
INSOMNIO DERRAMADO
Caminar
en las mañanas es tan necesario como escribir. Desparramar la tinta sobre la
hoja de papel en blanco siempre resulta gratificante, más cuando en esa acequia
se vierten los insomnios, el día a día
con sus angustias y esperas, los metales del cielo y los rostros que las
palabras tienen cuando se desvisten. He aprendido que el continuo vivir, nos
sirve para reafirmar las certezas o las dudas; por más, uno nunca termina de
conocer todo cuanto nos rodea, incluyendo a las personas: aquí y allá parece
que es la misma argamasa convertida en insomnio. Nos fiamos y a menudo, emerge
lo inevitable, el animal fiero con sus fisuras, el amor inconcebible con sus
rencores, la insania del ojo no precisamente en su propia paja, las partidas
que siempre dejan un eco tenebroso. Por alguna razón, el tiempo le da la razón
a uno: la decencia dejó de ascender las escaleras, puedo palparlo en los platos
domésticos de la piel que envejece. Si miro alrededor, me encuentro con los
dobleces del alma; y sin embargo, bebo con serenidad la luz de las batallas que
no son pocas: ante cada tormenta, los anillos del torbellino, el paladar
mordiendo sombras, el porvenir sobre el asfalto de las sombras. Me sorprenden
los golpes de la noche, en quien confiar mi cansancio y mis costados, después
que la piedra cae sobre los párpados, después que se tocaron puertas y sólo
queda la ojera trasnochada atravesando la certeza del silencio.
Barataria, 08.VI.2012
