Mostrando entradas con la etiqueta castellano. Mostrar todas las entradas
Mostrando entradas con la etiqueta castellano. Mostrar todas las entradas

martes, 28 de enero de 2025

BARCĂ ÎN DERIVĂ (BARCO A LA DERIVA)

 

André Cruchaga


BARCĂ ÎN DERIVĂ

 

 

ca o barcă în eriva, umbrele nimicului în scaunul umbrei mele, rezistența frigului cuvintelor pe valul cursului care răsare și vrea să fie uitat – coborâm în venele spumei și acolo prelungim visele oarbe ale ușilor, jucându-le cu mâini tremurânde, ochiul burniței în jurul pescărușilor, o melodică a nudității este inevitabilă și amintirile vagi ale unui blues, cărțile mușcătoare de sare și poate și tristețea cu nume și prenume, saltă îndoiala când vedem marea înaltă în eriva, părul învolburat al angoasei și foamea de altădată ca acea carne dureroasă de rugină care ne urmărește ca niște monede dezafectate, în tribord eu și universul: joc zilele fără țintă, ca ceasul care îndrăznește să traverseze crăpăturile intense lăsate de stupii de albine în atriumul lor de lapte galben (sunt toate visele și toate aripile în această limbă sărată de foc, sunt rugăciune și panică printre atâtea oase lichide, sunt un chip care se deschide spre vârtej, sunt supusul zahărului, deși amarul domnește, deși fețele treze de sânge, bâzâie, deși mâinile crapă și sunt înțesate de musculițe: am învățat să-mi țin respirația înainte de zăvorârea sicriului); între a te scufunda eriva și a culege firimiturile zilelor un există o diferență majoră: am făcut din cerșit o profesie demnă, am făcut ca buzunarele solitare ale vagabonzilor să doarmă în canalele de sub axilele mele, actul de veghe a făcut din somnambulism, scări fugare prin care trec pâlpâiri ciudate, am ajuns în punctul de a râde de propria-mi identitate – da, de a râde, pentru că ce altceva pot eri atunci când podurile devin deja gri și e rândul meu să vorbesc lumii prin monologurile mele: binele conștiinței pe o lacrimă, devenirea dubitativă a oglinzii fără ajutor, cuțitul aisbergului în care s-a transformat zarea sau ploaia perenă a pesimismului, ca lacrimile artificiale de ceață în un propriei mele duhori, trunchiurile stelelor aleargă peștele negru al morții, ling colțurile săpunite ale delirului, acel cer-și-mare, în palmele mâinilor mele un știu dacă există alte prognoze pentru a citi amurgul, alte ziare cu povești noi, alte idei fără pantofi murdari: în crengile curții din spate a viselor, crima densă a celor alungați din Paradis: acolo, peisajul tăiat cu iataganele dezvelite sau, dacă vreți, spaima memoriei ca o erivaa de toamnă a respirației în eriva a setei și a celor niciodată dezlănțuite, infinitul cade peste umbra ochilor mei…

 

Din cartea: „Incendii rotative”, Barataria, 2013

© André Cruchaga

© Traducerea Ioana HAITCHI – 28.01.2025, Klausenburg

Fotografie ; în fotografie André Cruchaga

 

 

BARCO A LA DERIVA

 

 

como barco a la deriva las sombras de la nada en el sitial de mi sombra la resistencia del frío de las palabras sobre el oleaje del rumbo que amanece y quiere ser olvido —descendemos a las venas de la espuma y extendemos allí los ciegos sueños de las puertas los juguetes con sus tiritantes manos el ojo de la llovizna en torno a las gaviotas es inevitable una melódica al desnudo y los recuerdos imprecisos de un blues los naipes de la sal a mordiscos y acaso también la tristeza con nombre y apellido salta la duda al ver la alta mar en la deriva los cabellos sueltos de la congoja y el hambre de antaño como esa carne doliente de la herrumbre persiguiéndonos como monedas en desuso en estribor yo y el universo: juego a los días sin rumbo como el reloj que se atreve a cruzar las rendijas intensas que dejan las colmenas en su atrio de leche amarilla (soy todos los sueños y todas las alas en esta salada lengua del fuego soy oración y pánico entre tantos huesos líquidos soy rostro que se abre a la vorágine soy sumiso al azúcar aunque reine lo amargo aunque bullan despiertos rostros de sangre aunque las manos se agrieten y las adornen los moscardones: aprendí a contener el aliento ante los pernos de los féretros) entre hundirme en las aguas y recoger las migajas de los días no hay mayor diferencia: hice de la mendicidad una profesión digna hice de los bolsillos solitarios vagabundos duermen las alcantarillas junto a mis axilas el acto de la vigilia ha hecho del sonambulismo escaleras fugaces a través de las cuales transitan extraños parpadeos he llegado al punto de reírme ante mi propia identidad —sí de reírme pues qué otra cosa puedo hacer cuando ya encanecen los puentes y me toca platicar con el mundo a través de mis monólogos: el bien de la conciencia sobre una lágrima el devenir dubitativo del espejo sin auxilio la navaja del témpano en que se volvió el alba o la perenne lluvia del pesimismo como las lágrimas artificiales de neblina en la historia de mi propio hedor huyen los troncos de las estrellas lame el pez negro de la muerte las esquinas enjabonadas del delirio aquel cielo-mar en las palmas de mis manos no sé si existen otros pronósticos para leer el crepúsculo otros periódicos con nuevas historias otras ideas sin zapatos sucios: en las ramas del traspatio de los sueños el crimen denso de los expulsados del Paraíso: allí cercenado el paisaje y desenfundados los bostezos o si se quiere el pavor de la memoria como un fantasma de otoño en el pálpito a la deriva de la sed y del ya nunca desatados cae el infinito sobre la sombra de mis ojos…

 

Del libro: «Incendios giratorios», Barataria, 2013

©André Cruchaga

Imagen Fotografía de André Cruchaga

© Traducerea Ioana HAITCHI – 28.01.2025, Klausenburg


sábado, 14 de septiembre de 2024

CAVERNA CU GRĂDINI MOARTE / (CAVERNA CON JARDINES MUERTOS)

 

Imagen tomada del Blog de Ioana Haitchi


CAVERNA CU GRĂDINI MOARTE / (CAVERNA CON JARDINES MUERTOS)

 

 

Zâmbetul morții
întins pe drum,
neașteptat ca un chip al trecutului.
ALICE RAHON



Am înaintat singur în ploaie scriind scrisori de ceață groasă;
albine de umbre, umbre de bufnițe, umbre
sub noaptea în care nimeni nu-mi vorbește, umbre în urechea mea,
cu excepția nopții însăși cu pahare de bocete prelungite,
cu excepția ploii însăși cu calamitățile ei, răni contradictorii
legănându-mi visele între glosse,
epitafuri și lamentații.

În acest avânt de călătorii neterminate, caverna cu grădini moarte,
am tot pierdut secundele
zilelor mele și am lins binele și răul,
- de secole, de căi ferate, 
a devenit sălbatică și inumană, beteală, isterie jalnică,
eternă limbă fără pantofi, cronică întunecată.

Apoi, istoria m-a zăpăcit și mai mult,
măștile patriotice neobosite în deranjul lor,
fulgerele nesfârșite din vocalele ziarelor.

Sicriele obosite, par să ridice catedrale
fără să renunțe la zidăria zilei de canalizări și absurdități
și la gropile pălăriilor prinse de idioțenie.

Nu lipsesc străzile care să însoțească această floare de fiere a abandonului
și a intempestivității lacrimii care tulbură calendarele.

Nu lipsesc ferestrele unde se termină privirile,
nici butonierele de croială dubioasă
pentru a te pierde pe marginea liniilor unei țări neterminate.
Traversez inima sicrielor din piața publică,
morții agățați de copacul amurgului,
cărbuni ostili pe osul cuvintelor.

Pe oglinzi am plâns de secole. 
Dumnezeu încă transpiră în sarea valurilor, Rabelais
în folclorul torid al duminicilor de la poalele atriumurilor,
în viitorul acestei foamete care-i scapă lui Pindar
- neobosită mașinărie a haosului.

După nopți nesfârșite și judecăți finale,
noaptea continuă cu părul său negru, încă orizontal
în pupile, cu prosopul său mușcându-și vecinul,
cu vechea sa monedă de poker.
Timpul se apropie la tâmplele mele. 
Și totuși încă mai păstrez scrisori de trimis
acelei porțiuni de calendar cu acoperișurile ei melancolice,
acelui luminator inventat în caverna mea,
acelor corăbii care se scufundă
la orizont lăsând apele împrăștiate ale valurilor.

(Spre ce oase își repetă capul temperatura,
spre ce ierburi strivite, retorice în tulpini de ceață,
respirația împinge gurile, iar umbra
fabricilor de cherestea dizolvă spaima de lemn și mirosul
de bucăți de albine și ore de suferință suflă, spre ce bucăți de păsări,
tablele de înmulțire devin instrumente
necesare pentru a scoate cizmele vinovăției de sub tăcere).

În propriile mele rumegări nocturne, analgezicele
le bâzâie hidrocefalia, zâmbesc să fug, să fug de viața veșnică.
Cu această carne de granit somnambul și bronșită de fiară
am cenușit nodurile manivelelor, mania unei gloate
hotărâte să trăiască printre bordeluri.

(Sânii întunecați și bucuriile deformate intoxică dezgolirea
de spermă dintre unghii).

Într-un loc îndepărtat și urât mirositor din țara asta a mea,
scrisorile au cu siguranță o permanență
dincolo de ciocănitul conștiinței
și nu sunt grimasele delirului, precum acest scris flămând,
singur și cu o morgă în coaste.

Acum liliecii calendarului ferm îmi roiesc
la tâmple, îmi roiesc în ochi.
Acum și înainte, îmi scriu monologurile în timp ce servesc feluri de mâncare.
(Nu a existat niciodată nicio diferență dintre un zid de bordeluri
și frumusețea delirului graffiti-ului).

Acum, printre baricadele gunoaielor, speranța inventează ierni pentru
a spăla dicționarul și a înlocui zidurile
cu ferestre, mormintele cu grădini.
Acum plângi peste un sicriu de oțet misterul
lui Lautréamont, poate pășești în pantofii lui Sade.

Acum, cei dragi mie devalorizează claritatea lacrimilor.
Adică, exilul meu în același ținut,
înconjurat de pavele, asfalt și uși închise. 
Poate că merită carnea mea toate reproșurile,
poate că ar trebui să caut în dulapuri chipul de altădată
și meseria de a vorbi cu gresia,
să mă dispersez în pupilele atâtor ochi,
să spăl în secret memoria
și să spun un adio răsunător acestei magme în care culorile
se învârt pentru a face din gură o suflare de flegmă
sau pur și simplu, o umbră în care cerul și pământul se întâlnesc,
în care cerul și pământul tremură ingenuu.


Din cartea: "Bufnița din Lautréamont", Barataria 2008-2011

©André Cruchaga
© Traducerea Ioana Haitchi, 14.09.2024, Klausenburg
Foto: Imagine create cu ajutorul AI



CAVERNA CON JARDINES MUERTOS


La sonrisa de la muerte
recostada en el camino
inesperada como el rostro del pasado
ALICE RAHON

 

 

Avancé solo hacia la lluvia escribiendo cartas de espesa neblina;

abejas de sombras, sombras de búhos, sombras
bajo la noche donde nadie habla conmigo, sombras al oído,
salvo la misma noche con tazas de prolongados bostezos,
salvo la misma lluvia con sus calamidades, contradictorias
heridas zarandeándome los sueños entre glosas,
epitafios y lamentos.

En este afán de viajes inconclusos, caverna con jardines muertos

he ido perdiendo los segundos
de mis días y lamido el bien y el mal,
—de siglos, de ferrocarriles,
se ha hecho salvaje e inhumano, beatas, lúgubres histerias,
eterna lengua sin zapatos, crónica oscura.
Entonces, la historia me hizo más confuso,
las máscaras patrióticas incesantes en su desquicio,
el sinfín de los relámpagos en las vocales de los periódicos.

Los ataúdes, cansados, parecen edificar catedrales
sin renunciar a los albañales del día de alcantarillas y absurdos
y a las ingles de sombreros atrapados por la idiotez.

No faltan calles que acompañen esta flor de hiel del abandono
y la deshora de la lágrima que turba calendarios.
No faltan ventanas donde concluyan las miradas,
ni ojales de dudosas sastrerías
para perderse en el borde de las líneas de un país inconcluso.
Cruzo el corazón de los ataúdes en la plaza pública,
muertos colgando del árbol del crepúsculo,
rescoldos hostiles sobre el hueso de las palabras.

Sobre los espejos he llorado algunos siglos.
Todavía Dios supura en la sal del oleaje, Rabelais
en el tórrido folclor de los domingos al pie de los atrios,
en el futuro de esta hambruna que escapa a Píndaro
—infatigable maquinaria del caos.

Después de noches incesantes y juicios finales,
la noche sigue con sus cabellos oscuros, sigue horizontal
en las pupilas con su toalla mordiendo al prójimo,
con su vieja moneda de póker.

La deshora se aproxima en mis sienes.
Y, pese a ello, guardo todavía cartas para enviárselas
a esa ración del calendario con techos de melancolía,
a ese tragaluz inventado en mi caverna,
a esos barcos que se hunden
en el horizonte dejando las aguas dispersas de las olas.

(Hacia qué huesos ensaya mi cabeza su temperatura,
hacia qué machacadas hierbas, retórica en tallos de neblina,
el aliento empuja las bocas, y la sombra
de los aserraderos disuelve el espanto de la madera y el olor
a trozos de abejas y a horas de sufridos golpes,
hacia qué trocitos de pájaros,
las tablas de multiplicar se vuelven instrumentos
necesarios para sacar los baúles de culpa debajo del silencio).
En mis propias cavilaciones nocturnas zumban los analgésicos
su hidrocefalia, sonrío de huir, huir de la vida eterna.
Con esta carne de sonámbulo granito y bronquitis de bestia
encanezco los nudos de las manivelas, manía de muchedumbre
resuelta a vivir entre prostíbulos.

(Oscuros pechos y deformes gozos embriagan el despojo
de la esperma entre las uñas).

En algún lugar remoto y maloliente de este país mío,
las cartas seguramente tienen alguna perennidad
más allá de los martillazos del consciente
y no son muecas del delirio, como este escribir hambriento,
solo y con una morgue a cuestas.

Ahora los murciélagos del calendario firmes se amontonan
en mis sienes, giran en los ojos.
Ahora y antes escribo mis monólogos atendiendo platos.
(Nunca hubo diferencia entre una pared de burdeles
y la belleza del delirio del grafiti).

Ahora entre barricadas de basura, la esperanza inventa inviernos

para lavar el diccionario y reemplazar los muros
por ventanas, las tumbas por jardines.
Ahora llora sobre un ataúd de vinagre el misterio
de Lautréamont, a lo mejor caminas con los zapatos de Sade.

Ahora mis seres queridos devalúan la claridad de las lágrimas.
Es decir, mi destierro en la misma tierra,
rodeado de adoquines, asfalto y puertas cerradas.
Quizás merezca mi carne todos los reproches,
quizás deba buscar en los armarios el rostro de antes,
y el oficio de hablar con las baldosas,
dispersarme en las pupilas de tantos ojos,
lavar secretamente la memoria
y decir un adiós rotundo a este magma donde los colores
se arremolinan para hacer de la boca un aliento de flemas
o simplemente, una sombra donde cielo y tierra se juntan,
donde cielo y tierra tiemblen ingenuamente.

Del libro: «El búho de Lautréamont», Barataria, 2008-2011
©André Cruchaga

© Ioana HAITCHI - Toate drepturile rezervate

 


viernes, 5 de abril de 2024

VELEITĂȚI (VELEIDADES)

 

©Pintura -Oswaldo Guayasamín

VELEITĂȚI (VELEIDADES)

 

VELEITĂȚI

 

Nimeni nu e imun la nestatornicia altor mâini, în fața acestor râpe golașe,
caut tandre
țe sau depărtare;
într-adevăr, în această transfuzie de elitre, ne întâlnim cu acele focuri periculoase din Straniul caz al doctorului Jekyll și al domnului Hyde...
Între lejeritate și dorințe deșarte, viaductele sumbre ale zilei de mâine, poate la cheremul repulsiei. În fiecare zi se conviețuiește cu bordeluri, pulperii și măști exultante
în slujba unor semizei de rea-credință.
Eminente bestii ale subteranelor trec prin inima omului,
dang
ătul clopotului cade ofilit de ploi retorice,
toamna îmi cade pe fa
ță, tinerețea precoce cade cu pesimism,
cu mizerie
și cu această istorie în care trăim de născociri insomniace, de previziuni insolite.
Alfabetul cade ca un scuipat
în noaptea țării noastre.
Z
âmbim jucându-ne de-a titirezul și de-a melcul.
Ne risipim
între noi pentru banalități într-un acvariu,
bagaje telurice triviale ale interludiului pendular al nisipului.

Din cartea: "Finalul sperietoarei de ciori", 2013
© André Cruchaga
© Traducerea Ioana HAITCHI, 05.04.2024, Klausenburg


VELEIDADES

Nadie está inmune a las veleidades de otras manos, frente a esos pliegues de cárcavas, procuro la ternura o la lejanía;
por cierto, en esta transfusión de élitros, nos encontramos con esos fuegos peligrosos del Strange Case of Dr. Jekyll and Mr. Hyde…
Entre ligereza y deseos vanos los tétricos viaductos del mañana, quizás al arbitrio de la repulsión.
Todos los días uno convive con burdeles, pulperías y exultantes máscaras al servicio de semidioses del descrédito.
Eminentes bestias de lo subterráneo transitan en el corazón humano,
cae el badajo de una campana marchito de lluvias retóricas,
cae el otoño sobre mi cara,
cae la juventud precoz de pesimismo, la miseria y esta historia que vivimos de brebajes insomnes, de vaticinios desusados.
Cae el alfabeto como un escupitajo en la noche de nuestra tierra.
Sonreímos jugando al trompo y al toronjil.
Nos dilapidamos entre nosotros por trivialidades en un acuarium,
nimios bagajes telúricos del entresueño pendular de la arena.

Del libro: «Final de espantapájaros», 2013
©Pintura -Oswaldo Guayasamín
©André Cruchaga


miércoles, 8 de junio de 2022

ANATEMA TESTAMENTARĂ │ ANATEMA TESTAMENTARIO

 

© Obra pictórica de Jackson Pollock


ANATEMA TESTAMENTARĂ

 

 

Să mă strecor în umbra ta din grațiile nopții.

Să-ți urmez pașii, umbra ta în fereastră.

Umbra aceea din fereastră ești tu, nu e alta, ești tu.

Nu deschide fereastra aceasta în spatele perdelelor cărora te plimbi.

Închide ochii.

Robert Desnos

 

 

Continuăm să mestecăm din pradă ca și cum am găsi, în sfârșit, o fereastră plutind prin bocetul durerii, cu carnea ei grea de giulgiu negru. Tu, fără să fii, ai sosit târziu la această piñata în care se profanează umbrele și perdelele de vânt; acum există o singurătate desprinsă de megalomanii, mai aproape de sperma vărsată în coclaurile morții, la fel de sigură ca saliva iubirii oprită în comisurile distrugerii. Nu ai nici nume, nici monede în buzunarul timpului, nici măcar rotunjimea unui scuipat în vis și nici întinderea eterului auriu al bulelor. Atunci ne gândim la anateme și la curățeniile desecate ale muștelor; poate, de ce nu, la noblețea unghiilor în trup, cu noaptea mlădioasă a amintirilor. În felul acesta ne pierdem în suburbia pielii și lăsăm poemul să fie atelierul scurgerilor în strălucirea minusculă a pulsului.

 

Din cartea: Acum e noapte și tu nu ai nume, 2022.

© André Cruchaga

© Traducerea: Ioana HAITCHI, 08.06.2022, Klausenburg

Foto: Internet

ANATEMA TESTAMENTARIO

 

 

Deslizarme en tu sombra al favor de la noche.

Seguir tus pasos, tu sombra en las ventana.

Esa sombra en la ventana eres tú, no es otra, eres tú.

No abras esa ventana detrás de las cortinas de la cual te mueves.

Cierra los ojos.

Robert Desnos

 

 

Seguimos masticando el despojo como si se tratase de hallar, por fin, una ventana flotando entre la hiel de las quejas, con su pesada carne de sudario negro. Usted, sin ser, llegó tarde a esta piñata donde se profanan las sombras y las cortinas del viento; ahora hay una soledad desprendida de las megalomanías, más cerca del semen derramado en las entrepiernas de la muerte, tan cierto como la saliva del amor detenido en las comisuras de la destrucción. Usted no tiene nombre ni monedas en el bolsillo del tiempo, ni siquiera la redondez de una escupida en el sueño ni el alcance del éter dorado de las burbujas. Entonces pensamos en los anatemas y en las limpias disecadas de moscas; quizás ¿por qué no? en la nobleza de los clavos en el cuerpo, con su pantanosa noche de recuerdos. De esta forma nos perdemos en el suburbio de la piel y dejamos que el poema sea el taller de las goteras en la ínfima fulguración del pulso.

 

Del libro: Ahora es de noche y tú no tienes nombre, 2022.

©André Cruchaga


miércoles, 30 de marzo de 2022

O SINGURĂ PIESĂ DE ARIPĂ │ UN SOLO TROZO DE ALA

 

© Artă pictorială de Leo Lobos


O SINGURĂ PIESĂ DE ARIPĂ.

 

 

... o singură bucată de aripă

ridică zborul total al unui întreg corp.

Miguel Hernandez

 

 

Vreau deja o bucată de aripă pentru vechiul meu look. Un tren.

O cusătură care conține petele de sânge, o piele de lumină

în virgule, un singur cuvânt din voaluri descifrate.

(Nu cer prea mult pentru a ușura toate ravagiile

cine mi-a lăsat câinele de ceață în deșert

din umbrele acestui timp al texturilor babelice).

Împotriva forței asediului, genunchii călcâielor dor,

și urdimbra zgomotoasă a pieptului meu. Încheierea furtunii.

Goliciunea este adesea un animal feroce și încăpățânat: derutant

ca apa se sparge în ochi, ca gura scoasă din ton

și epuizat de seceta calculelor anterioare.

În pori, încă, secreția pământului care încă nu s-a diluat,

în timp ce obiceiul de a bâlbâi în mijlocul oglinzilor persistă.

Suprascrieți tot corpul în ora picăturilor obsesive.

Și descoperi că în vocabularul zborului, există imagini

și tăceri sălbatice care încețoșează păturile.

Nu știi niciodată ce se întâmplă cu adevărat, într-o comedie, în farsă

într-o privire, la marginea meticuloasă a dinților.

Ochi arși printre atâtea mulțimi exacerbate,

se așteaptă doar la o mănăstire de apă sau lumină, este nevoie de prudență.

 

De la: Ca cine cere lumina sau cere apa, 2021.2022

André Cruchaga

© Artă pictorială de Leo Lobos

© Traducerea Dumitru Ichim

 

UN SOLO TROZO DE ALA

 

 

…un solo trozo de ala

alza el vuelo total de todo un cuerpo.

Miguel Hernández

 

 

Ya solo quiero un trozo de ala para mi vieja mirada. Un tren.

Una costura que contenga los tañidos de mi sangre, una piel de luz

en mis comisuras, una sola palabra de velámenes descifrados.

(No es mucho lo que pido para aliviar todos los estragos

que me ha dejado el perro de niebla en el desierto

de las sombras de este tiempo de babélicas texturas).

Ante la fuerza del asedio, duelen los nudillos de los talones,

y la ruidosa urdimbre de mi pecho. El envoltorio de la tormenta.

El vacío suele ser un animal feroz y obstinado: desconcierta

como el agua quebradiza en los ojos, como la boca desafinada

y agotada por la sequía de las calcinaciones más aviesas.

En los poros, todavía, la secreción de tierra que aún no se diluye,

mientras persiste el hábito de divagar en medio de espejismos.

Anulas todo el cuerpo en la deshora de goteos obcecados.

Y descubres que en el vocablo del vuelo, hay descabelladas imágenes

y silencios que desdibujan las cobijas.

Uno nunca sabe qué sucede, en verdad, en una comedia, en la farsa

de una mirada, en el filo meticuloso de los dientes.

Quemados los ojos entre tantas multitudes exacerbadas,

uno solo espera un claustro de agua o luz, el cauterio necesario.

 

De: Como quien pide luz o pide agua, 2021.2022

©André Cruchaga

martes, 22 de febrero de 2022

NOAPTEA MARE │ALTA NOCHE

 

Imagen Pinterest


NOAPTEA MARE

 

 

Din lut diminețile lungi, frunzele ca rozarul

unei fierbinți rugăciuni în noaptea mare a singurătăților,

că am lăsat în urmă vântul, mirosul de pământ umed și sărăcia

din piept: o sămânță de umbre îmi sclipește în ochi,

visul stârnind ceea ce drumul a lăsat în urmă.

Un cufăr de penumbre se deschide spre întuneric, un zid surd,

sumbru, voalează păsările oarbe, frânturi de promisiuni

pe scara bărbiei și a privirii.

Am pierdut în înec toate numele și pronumele,

chiar și tăișul pragurilor negre, bocetul mirării,

că apa devine abia o epigramă.

Nu știu dacă în unele guri mai există încolăciri, ciudățenii ale

pumnilor de febră, cai cu călăreți inventați la fereastră.

De noaptea mare, trenuri și peroane de uitare.

În umbră, la urma urmei, există loc pentru despovărare.

 

Din: Precum acela care cere lumină sau cere apă, 2021-2022

©André Cruchaga

© Traducerea, Ioana HAITCHI, 22.02.2022, Klausenburg

 

 

ALTA NOCHE

 

 

De arcilla las madrugadas largas, las hojas como un rosario

de un rezo fervoroso en la alta noche de las soledades

que me quedan tras el viento, olor a tierra mojada y pobreza

en el pecho: un semillero de sombras relampaguea en mis ojos,

el sueño atiza lo que ha dejado el camino.

Un cofre de penumbras se abre a la oscuridad, un muro sordo,

sombrío, vela los pájaros ciegos, las volutas de promesas,

a escala del mentón y la mirada.

He perdido en el ahogamiento, todos los nombres y pronombres,

incluso el pedal de los umbrales negros, el picoteo del asombro,

mientras el agua se convierte en apenas un epigrama.

No sé si en alguna boca existen todavía los caracoles, los extraños

puños de la fiebre, caballos con jinetes inventados en la ventana.

De la alta noche, los trenes y los andenes de olvido.

En la sombra, después de todo, hay espacio para la desnudez.

 

De: Como quien pide luz o pide agua, 2021 - 2022

©André Cruchaga


martes, 21 de diciembre de 2021

DEPARTE DE MINE │ AWAY FROM M │ HUYE DE MÍ

 

André Cruchaga (Fotografía Melvyn Aguilar)


DEPARTE DE MINE.

 

 Fugi de pieptul meu și de ochii mei ce se sting cu moartea.

Printre atâtea lucruri imposibile, se dovedește că îmi pronunți numele

și cea a luminii pe care noaptea o găsește și o ia.

Fugi de această otravă de drăgălășenie insuportabilă și continuarea ei

frigul uscat al balcoanelor care nu fac decât să ne amintească de liniște.

(Mi-au crescut pupilele de salvie în rădăcinile coapselor

Și mi-au dezvăluit un trup în mâini: era albastru biciuirea

peste mușchi, briza peștelui continuă în gură,

încălzește alimbarul tremurând. Nașterea simțurilor este o glumă. )

Nimic din voi nu ar trebui să rămână, totuși.

Nimic când profanăm totul, inclusiv soarele topit

în eșarfa fiecărei aripi oarbe. Doar stai în fața ciudaților.

Fugi de mine ca deja e intuneric si nu mai e adapost unde sa te ascunzi

în acest sicriu. Lasă-mă aici udat ca o frunză uscată

cu crăpătura lui de Babel în mijlocul sufocării pământului.

Acum scriu când infinitul este slab, și, bobul doare

de penumbră ce se aștern peste toate formele de dorință.

Deja sunt nebun ca schimbarea unei statui a cărei direcție

deși fixă, nu are nici un scop, ci un star de liniște.

 

Calea pierdută 2021

©André Cruchaga

© Traducerea María Ciobotariu

 

AWAY FROM ME.

 

 Run away from my chest and my dying eyes.

Among so many impossible things, it turns out you're pronouncing my name

and that of the light which the night finds and takes.

Run away from this poison of unbearable sweetness and its continuation

the dry cold of the balconies that only remind us of peace.

(My sage pupils have grown in the roots of my thighs

And they showed me a body in my hands: the whip was blue

over the muscles, the fish breeze continues in the mouth,

heats the alembar trembling. The birth of the senses is a joke. )

None of you should stay, though.

Nothing when we desecrate everything, including the melting sun

in the scarf of each blind wing. Just stand in front of the weirdos.

Run away from me because it's already dark and there's no shelter to hide

in this coffin. Leave me wet here like a dry leaf

with its crack of Babel in the midst of the suffocation of the earth.

Now I write when infinity is weak, and the grain hurts

of penumbra that spread over all forms of desire.

I'm already as crazy as changing a statue whose direction

although fixed, it has no purpose, but a star of peace.

 

The Lost Path 2021

© André Cruchaga

Translation to English María Ciobotariu

 

HUYE DE MÍ


Huye de mi pecho y de mis ojos que se apagan con la muerte.

Entre tantos imposibles, resulta falaz que pronuncies mi nombre

y el de la luz que la noche encuentra y se lleva.

Huye de este veneno de ternura insoportable y su secuela

de frío seco de balcones que solo nos recuerdan el silencio.

(Mis pupilas de savia crecieron en las raíces de tus muslos

y revelaron un cuerpo en mis manos: era azul el picoteo

sobre el musgo, de peces la continua brisa en la boca,

tibio el almíbar estremecido. De cierzo el hervor de los sentidos.)

Nada de ti debe quedarse, sin embargo.

Nada cuando profanamos todo, incluyendo al sol que se derritió

en el pañuelo de cada ala ciega. Solo sé frente a los extravíos.

Huye de mí porque ya anochece y no hay refugio para arroparte

en este ataúd. Déjame aquí desahuciado como la hoja seca

con su grieta de Babel en medio de la asfixia de la tierra.

Ahora escribo cuando el infinito es endeble, y, doliente el grano

de penumbra que se cierne sobre todas las formas del deseo.

Ya enloquezco como la mudez de una estatua cuya dirección

aunque fija, no tiene mira, sino una estela de silencio.

 

De Camino disperso, 2021

©André Cruchaga


martes, 6 de julio de 2021

CLIPA OGLINZILOR │ INSTANTE DE ESPEJOS

 

© Fotografía de Rob-Shanghai


CLIPA OGLINZILOR

 

 

În cicatricele pe care ni le oferă timpul, nu există niciun fel de poliță,

ci un glas anchilozat și firav, mutilat în ecourile sale.

Toată molima distilată de oglinzi are uscăciunea poleielii.

Tot pumnul vlăguit al respirației este un calambur anasonat de ferestre

sau o frântură de foc ce se dezlănțuie în vânt.

Uneori e surd frigul care se agață de pori, îngust ca pălăvrăgeala

țării, dubios ca cimitirele din apropiere.

Pleoapele golesc paloarea aromelor apropiindu-ne de abis.

Nu-mi pot imagina alte oglinzi ale acestui întuneric dedicat spinilor.

Bucuria, de asemenea, suscită țurțuri, ca niște acoperișuri sfârtecate de iarnă.

Begoniile au perspectiva lor, așa cum se întâmplă cu șlițurile, cu scuipătoarea

numerelor, cu azilurile supraîncărcate de respirație,

cu ziua de azi, aici, amorțită de

schelete și de zoologica transcendenței.

În judecata de apoi, se deschide morfologia poreclelor

și acea batistă în care botezăm saramura.

Istoria răsună de cădelnițe surde și de acoliți, de guacale

în care se botează orice viziune a viitorului. Înflorește acomodarea

sau acel moment celebrat de pradă și viclenie și acea dorință de a mușca din

carne până când se ajunge la inevitabil: zborul intens al unei muște.

Se ascultă pilda și apoi, tăcerea, ca o  înmormântare.

Se spune, atunci, unde e ceea ce simte ultima lacrimă.

 

Din cartea: Focul cheilor invizibilie, 2021

© André Cruchaga

© Traducerea: Ioana HAITCHI, 22.06 – 06.07.2021, Klausenburg

Foto: Internet

 

 

 

INSTANTE DE ESPEJOS

 

 

En las cicatrices que nos va dejando el tiempo, no existe póliza alguna,

sino una voz arracimada y ensombrecida, mutilada en sus ecos.

Toda la polilla que destilan los espejos, tiene sequedad de baldosas.

Todo el puño de vocales del aliento, es un calambur anisado de ventanas,

o un pedazo de fuego que arrecia con el viento.

A veces es sordo el frío arrimado a los poros, estrecho como el palabreo

del país, dudoso como los cementerios aledaños al vecindario.

Los párpados vacían la palidez de los aromas cercanos al abismo.

No me imagino otros espejos a esta oscuridad devota de las espinas.

La alegría suscita goterones como los techos sajados por el invierno.

Las begonias tienen su propia perspectiva, algo así pasa con las braguetas, 

con la escupidera de los números,  con los asilos sobrecargados

de la respiración,  con el hoy, aquí, adormecido

de los esqueletos y el zoológico del trasunto.

En las postrimerías, uno abre la morfología de los sobrenombres,

y ese pañuelo donde bautizamos la salmuera.

La historia retumba de incensarios sordos y acólitos, de guacales

donde se bautiza cada atisbo de futuro. Florece el acomodo,

o ese momento célebre de rapiña y artificios y esa gana de morder

la carne hasta llegar a lo inevitable: el vuelo derretido, de una mosca.

Uno escucha a la almohada y al silencio, después, como un entierro.

Queda dicho, entonces, en dónde es que se siente la última lágrima.

 

Del libro: Fuego de llaves invisibles, 2021

© André Cruchaga