NOAPTEA MARE
Din lut diminețile lungi, frunzele ca rozarul
unei fierbinți rugăciuni în noaptea mare a
singurătăților,
că am lăsat în urmă vântul, mirosul de pământ umed și
sărăcia
din piept: o sămânță de umbre îmi sclipește în ochi,
visul stârnind ceea ce drumul a lăsat în urmă.
Un cufăr de penumbre se deschide spre întuneric, un
zid surd,
sumbru, voalează păsările oarbe, frânturi de
promisiuni
pe scara bărbiei și a privirii.
Am pierdut în înec toate numele și pronumele,
chiar și tăișul pragurilor negre, bocetul mirării,
că apa devine abia o epigramă.
Nu știu dacă în unele guri mai există încolăciri,
ciudățenii ale
pumnilor de febră, cai cu călăreți inventați la
fereastră.
De noaptea mare, trenuri și peroane de uitare.
În umbră, la urma urmei, există loc pentru
despovărare.
Din: Precum acela care cere lumină sau cere apă,
2021-2022
©André Cruchaga
© Traducerea, Ioana HAITCHI, 22.02.2022, Klausenburg
ALTA
NOCHE
De arcilla las madrugadas largas, las hojas como un
rosario
de un rezo fervoroso en la alta noche de las soledades
que me quedan tras el viento, olor a tierra mojada y
pobreza
en el pecho: un semillero de sombras relampaguea en
mis ojos,
el sueño atiza lo que ha dejado el camino.
Un cofre de penumbras se abre a la oscuridad, un muro
sordo,
sombrío, vela los pájaros ciegos, las volutas de
promesas,
a escala del mentón y la mirada.
He perdido en el ahogamiento, todos los nombres y
pronombres,
incluso el pedal de los umbrales negros, el picoteo
del asombro,
mientras el agua se convierte en apenas un epigrama.
No sé si en alguna boca existen todavía los caracoles,
los extraños
puños de la fiebre, caballos con jinetes inventados en
la ventana.
De la alta noche, los trenes y los andenes de olvido.
En la sombra, después de todo, hay espacio para la
desnudez.
De: Como quien pide luz o pide agua, 2021 - 2022
©André Cruchaga
No hay comentarios:
Publicar un comentario