DEPARTE DE MINE.
Fugi de pieptul meu și de ochii mei ce se sting cu moartea.
Printre atâtea lucruri imposibile, se dovedește că îmi pronunți numele
și cea a luminii pe care noaptea o găsește și o ia.
Fugi de această otravă de drăgălășenie insuportabilă și continuarea ei
frigul uscat al balcoanelor care nu fac decât să ne amintească de
liniște.
(Mi-au crescut pupilele de salvie în rădăcinile
coapselor
Și mi-au dezvăluit un trup în mâini: era albastru biciuirea
peste mușchi, briza peștelui continuă în gură,
încălzește alimbarul tremurând. Nașterea simțurilor
este o glumă. )
Nimic din voi nu ar trebui să rămână, totuși.
Nimic când profanăm totul, inclusiv soarele topit
în eșarfa fiecărei aripi oarbe. Doar stai în fața ciudaților.
Fugi de mine ca deja e intuneric si nu mai e adapost unde sa te ascunzi
în acest sicriu. Lasă-mă aici udat ca o frunză uscată
cu crăpătura lui de Babel în mijlocul sufocării pământului.
Acum scriu când infinitul este slab, și, bobul doare
de penumbră ce se aștern peste toate formele de dorință.
Deja sunt nebun ca schimbarea unei statui a cărei direcție
deși fixă, nu are nici un scop, ci un star de liniște.
Calea
pierdută 2021
©André
Cruchaga
© Traducerea María Ciobotariu
AWAY FROM ME.
Run away from my chest and my dying eyes.
Among so many impossible things, it turns out you're pronouncing my name
and that of the light which the night finds and takes.
Run away from this poison of unbearable sweetness and its continuation
the dry cold of the balconies that only remind us of peace.
(My sage pupils have grown in the roots of my
thighs
And they showed me a body in my hands: the whip was
blue
over the muscles, the fish breeze continues in the
mouth,
heats the alembar trembling. The birth of the
senses is a joke. )
None of you should stay, though.
Nothing when we desecrate everything, including the melting sun
in the scarf of each blind wing. Just stand in front of the weirdos.
Run away from me because it's already dark and there's no shelter to
hide
in this coffin. Leave me wet here like a dry leaf
with its crack of Babel in the midst of the suffocation of the earth.
Now I write when infinity is weak, and the grain hurts
of penumbra that spread over all forms of desire.
I'm already as crazy as changing a statue whose direction
although fixed, it has no purpose, but a star of peace.
The Lost Path
2021
© André
Cruchaga
Translation
to English María Ciobotariu
HUYE DE MÍ
Huye de mi pecho y de mis ojos que se apagan con la muerte.
Entre
tantos imposibles, resulta falaz que pronuncies mi nombre
y el de
la luz que la noche encuentra y se lleva.
Huye de
este veneno de ternura insoportable y su secuela
de frío
seco de balcones que solo nos recuerdan el silencio.
(Mis pupilas de savia crecieron en las
raíces de tus muslos
y revelaron un cuerpo en mis manos: era
azul el picoteo
sobre el musgo, de peces la continua brisa
en la boca,
tibio el almíbar estremecido. De cierzo el
hervor de los sentidos.)
Nada de
ti debe quedarse, sin embargo.
Nada
cuando profanamos todo, incluyendo al sol que se derritió
en el
pañuelo de cada ala ciega. Solo sé frente a los extravíos.
Huye de mí
porque ya anochece y no hay refugio para arroparte
en este
ataúd. Déjame aquí desahuciado como la hoja seca
con su
grieta de Babel en medio de la asfixia de la tierra.
Ahora
escribo cuando el infinito es endeble, y, doliente el grano
de
penumbra que se cierne sobre todas las formas del deseo.
Ya
enloquezco como la mudez de una estatua cuya dirección
aunque
fija, no tiene mira, sino una estela de silencio.
De Camino disperso, 2021
©André Cruchaga
No hay comentarios:
Publicar un comentario