martes, 21 de diciembre de 2021

DEPARTE DE MINE │ AWAY FROM M │ HUYE DE MÍ

 

André Cruchaga (Fotografía Melvyn Aguilar)


DEPARTE DE MINE.

 

 Fugi de pieptul meu și de ochii mei ce se sting cu moartea.

Printre atâtea lucruri imposibile, se dovedește că îmi pronunți numele

și cea a luminii pe care noaptea o găsește și o ia.

Fugi de această otravă de drăgălășenie insuportabilă și continuarea ei

frigul uscat al balcoanelor care nu fac decât să ne amintească de liniște.

(Mi-au crescut pupilele de salvie în rădăcinile coapselor

Și mi-au dezvăluit un trup în mâini: era albastru biciuirea

peste mușchi, briza peștelui continuă în gură,

încălzește alimbarul tremurând. Nașterea simțurilor este o glumă. )

Nimic din voi nu ar trebui să rămână, totuși.

Nimic când profanăm totul, inclusiv soarele topit

în eșarfa fiecărei aripi oarbe. Doar stai în fața ciudaților.

Fugi de mine ca deja e intuneric si nu mai e adapost unde sa te ascunzi

în acest sicriu. Lasă-mă aici udat ca o frunză uscată

cu crăpătura lui de Babel în mijlocul sufocării pământului.

Acum scriu când infinitul este slab, și, bobul doare

de penumbră ce se aștern peste toate formele de dorință.

Deja sunt nebun ca schimbarea unei statui a cărei direcție

deși fixă, nu are nici un scop, ci un star de liniște.

 

Calea pierdută 2021

©André Cruchaga

© Traducerea María Ciobotariu

 

AWAY FROM ME.

 

 Run away from my chest and my dying eyes.

Among so many impossible things, it turns out you're pronouncing my name

and that of the light which the night finds and takes.

Run away from this poison of unbearable sweetness and its continuation

the dry cold of the balconies that only remind us of peace.

(My sage pupils have grown in the roots of my thighs

And they showed me a body in my hands: the whip was blue

over the muscles, the fish breeze continues in the mouth,

heats the alembar trembling. The birth of the senses is a joke. )

None of you should stay, though.

Nothing when we desecrate everything, including the melting sun

in the scarf of each blind wing. Just stand in front of the weirdos.

Run away from me because it's already dark and there's no shelter to hide

in this coffin. Leave me wet here like a dry leaf

with its crack of Babel in the midst of the suffocation of the earth.

Now I write when infinity is weak, and the grain hurts

of penumbra that spread over all forms of desire.

I'm already as crazy as changing a statue whose direction

although fixed, it has no purpose, but a star of peace.

 

The Lost Path 2021

© André Cruchaga

Translation to English María Ciobotariu

 

HUYE DE MÍ


Huye de mi pecho y de mis ojos que se apagan con la muerte.

Entre tantos imposibles, resulta falaz que pronuncies mi nombre

y el de la luz que la noche encuentra y se lleva.

Huye de este veneno de ternura insoportable y su secuela

de frío seco de balcones que solo nos recuerdan el silencio.

(Mis pupilas de savia crecieron en las raíces de tus muslos

y revelaron un cuerpo en mis manos: era azul el picoteo

sobre el musgo, de peces la continua brisa en la boca,

tibio el almíbar estremecido. De cierzo el hervor de los sentidos.)

Nada de ti debe quedarse, sin embargo.

Nada cuando profanamos todo, incluyendo al sol que se derritió

en el pañuelo de cada ala ciega. Solo sé frente a los extravíos.

Huye de mí porque ya anochece y no hay refugio para arroparte

en este ataúd. Déjame aquí desahuciado como la hoja seca

con su grieta de Babel en medio de la asfixia de la tierra.

Ahora escribo cuando el infinito es endeble, y, doliente el grano

de penumbra que se cierne sobre todas las formas del deseo.

Ya enloquezco como la mudez de una estatua cuya dirección

aunque fija, no tiene mira, sino una estela de silencio.

 

De Camino disperso, 2021

©André Cruchaga


martes, 6 de julio de 2021

CLIPA OGLINZILOR │ INSTANTE DE ESPEJOS

 

© Fotografía de Rob-Shanghai


CLIPA OGLINZILOR

 

 

În cicatricele pe care ni le oferă timpul, nu există niciun fel de poliță,

ci un glas anchilozat și firav, mutilat în ecourile sale.

Toată molima distilată de oglinzi are uscăciunea poleielii.

Tot pumnul vlăguit al respirației este un calambur anasonat de ferestre

sau o frântură de foc ce se dezlănțuie în vânt.

Uneori e surd frigul care se agață de pori, îngust ca pălăvrăgeala

țării, dubios ca cimitirele din apropiere.

Pleoapele golesc paloarea aromelor apropiindu-ne de abis.

Nu-mi pot imagina alte oglinzi ale acestui întuneric dedicat spinilor.

Bucuria, de asemenea, suscită țurțuri, ca niște acoperișuri sfârtecate de iarnă.

Begoniile au perspectiva lor, așa cum se întâmplă cu șlițurile, cu scuipătoarea

numerelor, cu azilurile supraîncărcate de respirație,

cu ziua de azi, aici, amorțită de

schelete și de zoologica transcendenței.

În judecata de apoi, se deschide morfologia poreclelor

și acea batistă în care botezăm saramura.

Istoria răsună de cădelnițe surde și de acoliți, de guacale

în care se botează orice viziune a viitorului. Înflorește acomodarea

sau acel moment celebrat de pradă și viclenie și acea dorință de a mușca din

carne până când se ajunge la inevitabil: zborul intens al unei muște.

Se ascultă pilda și apoi, tăcerea, ca o  înmormântare.

Se spune, atunci, unde e ceea ce simte ultima lacrimă.

 

Din cartea: Focul cheilor invizibilie, 2021

© André Cruchaga

© Traducerea: Ioana HAITCHI, 22.06 – 06.07.2021, Klausenburg

Foto: Internet

 

 

 

INSTANTE DE ESPEJOS

 

 

En las cicatrices que nos va dejando el tiempo, no existe póliza alguna,

sino una voz arracimada y ensombrecida, mutilada en sus ecos.

Toda la polilla que destilan los espejos, tiene sequedad de baldosas.

Todo el puño de vocales del aliento, es un calambur anisado de ventanas,

o un pedazo de fuego que arrecia con el viento.

A veces es sordo el frío arrimado a los poros, estrecho como el palabreo

del país, dudoso como los cementerios aledaños al vecindario.

Los párpados vacían la palidez de los aromas cercanos al abismo.

No me imagino otros espejos a esta oscuridad devota de las espinas.

La alegría suscita goterones como los techos sajados por el invierno.

Las begonias tienen su propia perspectiva, algo así pasa con las braguetas, 

con la escupidera de los números,  con los asilos sobrecargados

de la respiración,  con el hoy, aquí, adormecido

de los esqueletos y el zoológico del trasunto.

En las postrimerías, uno abre la morfología de los sobrenombres,

y ese pañuelo donde bautizamos la salmuera.

La historia retumba de incensarios sordos y acólitos, de guacales

donde se bautiza cada atisbo de futuro. Florece el acomodo,

o ese momento célebre de rapiña y artificios y esa gana de morder

la carne hasta llegar a lo inevitable: el vuelo derretido, de una mosca.

Uno escucha a la almohada y al silencio, después, como un entierro.

Queda dicho, entonces, en dónde es que se siente la última lágrima.

 

Del libro: Fuego de llaves invisibles, 2021

© André Cruchaga



sábado, 3 de julio de 2021

 

© Obra pictórica de  Franz Kline



E TOTUNA FLACĂRA SAU BISTURIUL

 

 

E totuna tăișul flăcării sau bisturiul din abisul îndepărtat al oglinzilor în fața ochiului îngroșat al ferestrelor care se dezvăluie în sângele nopții. Strânsura frigului e ca furtuna insomniei într-o vâlvătaie de dinți imobili atunci când sapă la picioarele subsolului pentru fericirea ștearsă într-o ceață de năluci. Suntem mereu la mila frânturilor de fantasme care apar cu iuțeală în mijlocul visului. Sclipiri de memorie despică gerul înălțimilor din văpaia singurătății care ne arde în ochi. Nimic nu moare, deși până la urmă e o nebunie să arzi deasupra pernei trandafirul alb al primei beții din zori.

 

Din cartea: Focul cheilor invizibile, 2021

© André Cruchaga

© Traducerea: Ioana HAITCHI, 01.07.2021, Klausenburg

 

 

DA IGUAL LA FLAMA O EL ESCALPELO

 

 

Da igual el filo de la flama o del escalpelo en el abismo remoto de los espejeos frente al ojo espeso de las ventanas que se desvelan en la sangre de la noche. La soga del frío es como la tormenta del insomnio en un ascua de dientes inmóviles a la hora de escarbar en los pies del subsuelo la felicidad borrada en una bruma de guijarros. Siempre estamos a merced de los harapos de los fantasmas que en forma áspera aparecen en medio del sueño. Los relámpagos de la memoria hienden la escarcha del desván del charco de soledad ardido en los ojos. Nada muere, aunque después de todo sea demencia quemar en la almohada la rosa blanca de la ebriedad primera del alba.

 

Del libro: Fuego de llaves invisibles, 2021

© André Cruchaga

© Obra pictórica de  Franz Kline