miércoles, 27 de junio de 2018

MOTEL

Imagen Blog de Ioana Haitchi





MOTEL




Îți amintești de pasărea naufragiată în mlaștină cu fantasme și mirosuri degradante și cu privirea incitantă de manechin? În locul valului ajuns la țărm, ceața ce inundă firele revelației, albastrul elicelor din picăturile expirației, sferele înalte ale clipirilor. În fiecare lună au poftă pentru locuitele corpuri, în funcție de geometria petalelor, aşadar, atingerea amorfă în rotația terifiantă din asfixiere. (Între timp, îmi place să văd de aici, pânzele de păianjen ale supraaglomerării politicii și politicienilor cu negocierile lor, cât de mare e plata uimirii, a piciorului pătruns în sârma ghimpată, îndârjirea respirației târzii în scintilația norului deghizat? Oare, nu cumva suntem cu toții goi sau muribunzi? Tu, sofist în teorii depășite. Și ce ne spun doctoratele obtuze, labirintul epuizat al măștii? În cele din urmă rămânem cu operațiunile matematice ale licuricilor în limba engleză, înainte de sângerarea spermei: îmbătrânim ca nişte mercenari cu o anumită fascinație pentru nitroglicerină; alții mușcă din momeala crucii la viteza unui jet, fără să observe chiar farsa, aceea care ocupă statusuri privilegiate.) La toate astea se adaugă lipsa de claritate a cerului din interiorul acestor patru pereți, unde încercăm următorul orgasm: dar ne lipsește oxigenul porilor, pentru oscilația voluptoasă a trapezului. Cu tot acest spectacol, suntem plini de foame, mergem de la un colț la altul, așa cum ne este obiceiul.

© André Cruchaga, Barataria, 06.VIII.2012
©Hioana Haitchi , traducerea, 27.06.2018, Klausenburg
Foto: Internet



MOTEL




¿Te acuerdas del pajarillo náufrago en el pantano con fantasmas y olores degradados y las miradas excitantes del maniquí? En vez de la ola sobre el litoral, el vaho cunde las hebras de la revelación, azul de hélices en las gotas de la exhalación, altas esferas alrededor del parpadeo. Todos los meses tienen lujuria de cuerpos habitados acordes a la geometría de los pétalos, ahí, el tacto amorfo en la rotación despavorida de la asfixia. (Entre tanto, me gusta ver desde aquí, las telarañas del hacinamiento de la política y los políticos con sus negociaciones, cuánto vale el pago del asombro, la metida de patas en las alambradas, el empecinamiento de la respiración tardía en el centelleo de la nube disfrazada? Acaso, ¿todos estamos desnudos o moribundos? Vos, sofista de teorías en desuso. ¿Qué nos dicen los doctorados obtusos, el exhausto laberinto de la máscara? Al final que nos queda de las operaciones matemáticas, de la luciérnaga en las ingles, del sangrado previo a la esperma: envejecemos como viles mercenarios con cierta fascinación por la nitroglicerina; otros muerden el anzuelo de la cruz a la velocidad de un Jet, sin siquiera darse cuenta de la farsa, esa que ocupa los lugares privilegiados del Estado.) A todo esto añadimos, la poca claridad del cielo que hay dentro de estas cuatro paredes, donde intentamos el próximo orgasmo: pero nos falta el oxígeno de los poros, para el vaivén voluptuoso del trapecio. Con todo este espectáculo, nos llenamos de hambre, andamos de una esquina a otra, como es la costumbre.

© André Cruchaga, Barataria, 06.VIII.2012
© André Cruchaga și Ioana Haitchi – Copyright – Toate drepturile rezervate

martes, 26 de junio de 2018

ACVARIU PREDESTINAT

Imagen Pinterest





ACVARIU PREDESTINAT




Ne inundă acvariul predestinării şi sfinxul îndepărtat al catargelor. În adâncurile strigătului, spumele roşii ale fosforescenței. (Uriase guri mușcă lemnul din roca tropicelui reînviat. Prin amuleta viselor, poţiunile lichide ale furtunii.)

Apoi, acoperişurile vagi ale focului. Marea înecată şi infinită.

Şi chiar şi strălucirea totală a rănii.

(Apoi, dau la o parte dezordinea și astfel, poate, setea care încă îmi pătrunde în gât: sunt din nou om cu ochii mei scufundați în apus.)


Din Poemele neîncrederii, 2018.
© André Cruchaga
© Traducerea Ioana HAITCHI, 25.06.2018, Klausenburg





ACUARIO PREDESTINADO




Nos inunda el acuario de la predestinación y su remota esfinge de mástiles. En las bodegas del grito, las espumas rojas de la fosforescencia. (Enormes bocas muerden la madera de la roca del trópico resucitada. A través del amuleto de los sueños, las poluciones líquidas de la tormenta.)

Después, los vagos techos de la fogata. El mar ahogado e infinito.

Y hasta el resplandor henchido de la herida.

(Luego sacudo el desorden y así, acaso, la sed que todavía perviva en la garganta: vuelvo a ser humano con mis ojos hundidos en el poniente.)

De Poemas del descreimiento, 2018.
© André Cruchaga

martes, 19 de junio de 2018

CÂNTEC DE LEAGĂN

Imagen Pinterest





CÂNTEC DE LEAGĂN




În urletul felinarului, frunzele se înroşesc ca un prundiș lins de furtuna salivei. (Acum, înconjurat de oglinzi, îmi neagă visele și slăbiciunea mea de-a înțelege prisma sfârcurilor tale, ecourile vinovate ale absurdului, clarobscurul, unde este împușcată dantela frunzelor.)

Mirosul corpului tău mă face mereu paranoic, până în punctul de-a pierde echilibrul anatomiei: această asemănare cu lacrimile întunericului construit într-o sticlă de droguri.

La capătul bărcilor, îmi rămâne doar ombilicul, ca o floarea-soarelui în flăcările infinitului.

Din Poemele neîncrederii, 2018.
© André Cruchaga
© Ioana Haitchi, traducerea, 19.06.2018, Klausenburg
Imagine: Pinterest




ARRULLO




En la linterna del aullido, las hojas sonrojan como un guijarro lamido por la tempestad de la saliva. (Ahora rodeado de espejos me niegan los sueños y esa debilidad mía de asir el prisma de tus pezones, los ecos culpables del absurdo, el claroscuro donde se balacean los encajes del follaje.)

El olor de tu cuerpo siempre me provoca paranoias, al punto de perder el equilibrio de la anatomía: ese parecido al llanto de las oscuridades construidas en un frasco de fármacos.

Al final de los barcos, sólo me queda el ombligo como girasol en llamas del infinito.

De Poemas del descreimiento, 2018.
© André Cruchaga
Imagen Pinterest

martes, 12 de junio de 2018

INFINIT DE GREU

Imagen: Pinterest






INFINIT DE GREU




Va fi ochiul, cel care-şi aminteşte de acelaşi loc în brațe cu o tristeţe aspră a infinitului. (Acum pot citi scrisoarea moartă a mării şi nuanţa incoloră a zilei îndepărtate. Și ancorele prăfuite jucând rătăcirea.)

Întotdeauna încerc să descifrez lama sinucigașă a delirului şi să scap de spinii calendarului. (Nu ştiu cum să construiesc acest puzzle fără sângerarea de aripi.)

Dintre toate tăcerile, rămân cu numele tău şi cu hainele mele jerpelite obișnuite cu drumul.

Infinitul, el, începe să-mi facă un sens în gât. Mârâi surd…

Din Poemele neîncrederii, 2018.

Semnatura Andre Cruchaga-page-001
Semnatura Ioana-page-001 Traducerea, 12.06.2018, Klausenburg
Imagine: Pinterest




DURO INFINITO




Será el ojo el que recuerde el mismo sitio del regazo con una dura tristeza de infinito. (Ahora puedo leer la letra muerta del mar y la sombra incolora del día retirado. Y las anclas polvosas jugando al extravío.)

Siempre trato de descifrar la hoja de suicidio del delirium y darle de baja a las púas del calendario. (No sé cómo armar este puzzle de supersticiones sin sangrar de alas.)

De entre todos los silencios, me quedo con tu nombre y con mis trapos viejos acostumbrados al camino.

El infinito, aquél, empieza a tener sentido en mi garganta. Gruñe sordo el oleaje…

De  Poemas del descreimiento, 2018.
© Andre Cruchaga-page-001
Imagen Pinterest

lunes, 11 de junio de 2018

STATUIA DE SARE

Imagen cogida de Internet





STATUIA DE SARE




Statuia aceea de sare n-a încetat niciodată să fie tambur în piept, nici foame, nici n-a împlinit evadarea viselor: la ivirea zorilor a pătruns în cenuşa aruncată în rană ca un joc al somnolenței perpetue. (Nu știu dacă este adevăr sau iluzie acest foc unde cărțile liturgice acoperă viața cu o zi neîntreruptă de funeralii și sicrie.)

Din primăvara absentă, ştim deja totul, din lemnul ars al mării şi uitarea ei.

De acum înainte, jucărioara amintirilor şi zbaterea galbenă a unei păsări într-un moment nefast.

Din Poemele neîncrederii, 2018.
© André Cruchaga
Ioana Haitchi , traducerea,  11.06.2018, Klausenburg
Foto: Internet



ESTATUA DE SAL




Nunca aquella estatua de sal dejó de ser tambor en el pecho, ni hambre, ni cumplida fuga de los sueños: asomada el alba, ésta se adentra en la ceniza sumida en la herida como un juego de somnolencias perpetuas. (Ignoro si es verdad o ilusión esta hoguera donde los misales cobran vida en un antro incesante de exequias y féretros.)

De la primavera ausente, ya sabemos todo, de la madera quemada del mar y sus olvidos.

En adelante, el pedazo de juguete de los recuerdos y la manotada amarilla de algún pájaro en la deshora.

De Poemas del descreimiento, 2018.
© André Cruchaga

lunes, 4 de junio de 2018

TROPIEZOS

Imagen FB de Elena Buldum





TROPIEZOS




Todo queda limitado a los imposibles, a ese oscuro árbol de las semanas, al sueño detestable de las máscaras. (En las torpes alas de la mañana tirita el cierzo con agujeros abisales.)

Sé del tintineo de la saliva cuando se agitan las emociones. Y hay punzadas detrás de toda la destrucción.

Al cabo, ahí en la puerta, se corta la respiración, de cara a la imagen de lo inesperado.

(Después de mirar la roca en lo alto, viene el descenso. Sólo entonces aparecen los senderos reales y el desorden innumerable de las jaulas.)

De “Poemas del descreimiento”, 2018.
© André Cruchaga



POTICNELI




Totul se limitează la imposibil, la acel copac întunecat de săptămâni, la visul detestabil al măștilor. (În aripile întunecate ale dimineții el tremură vântul cu găuri abisale.)

Știu despre mirosul de saliva când emoțiile sunt agitate. Și în spatele distrugerii sunt dureri.

În sfârșit, la ușă, își tăie suflarea, îndreptându-se spre imaginea neașteptată.

(După ce se uită la stânca de sus, coborârea vine, numai atunci apar adevăratele căi și nenumărate tulburări ale cuștilor.)

Din "Poemas del descreimiento", 2018.
© André Cruchaga
TRADUCCIÓN DEL CASTELLANO A RUMANO DE ELENA BULDUM