BĂTĂILE CEASULUI

Imagen cogida de la red

BĂTĂILE CEASULUI

Urc scările cu pașii lui mari: acolo, elicele încarnate
ale timpului și nebunia lui șubredă. Și umbra lui de câine zdrobit.
În fiecare zi magneții absorb imediat coconul,
acest înscris ce restrânge săptămâna
și modelează transferul bătăilor.
Totul curge ca la înmormântările imperceptibile în incandescența telurică.
Întotdeauna e acest meșteșug vechi de a descoperi nada ceţii.
Înainte de lupta ferestrelor, memoria se întoarce la nechibzuinţa ei: cu umbra mea înfiletează acul în absolutul meu . Fălcile ceasului, atunci,
s-au adâncit în ceață.
Doare la nivelul osului atunci când vrem să ne explicăm lumea.
Pentru a mă salva, marginea oarbă a lămpilor şi emoţia ceasului în măruntaie.
Totul se termină la sfârșitul zilei: țipetele, colțuri, înșelăciuni, pasărea
pedepselor aleatoare, perenitatea ce nu obosește niciodată.
(În peştera împăienjenită, dorinţa lui Dumnezeu îmi vine la tâmple.
În cele din urmă, memoria este cea care face diferența …)

© André Cruchaga, Barataria, 05.III.2015
© Traducerea Ioana Haitchi – Jeanne Christiane, 08.03.2015, Klausenburg

PÁLPITO DEL RELOJ

Subo la escalera con sus gruesos peldaños: allí, las hélices encarnadas
del tiempo y su destartalado desvarío. Y su sombra de perro magullado.
En cada jornada los imanes absorben el instante del capullo,
aquella escritura que cercena las semanas
y le da forma al trasiego del pálpito.
Todo fluye como difuntos imperceptibles en la incandescencia telúrica.
Siempre es antiguo este oficio de destejer la atarraya de la niebla.
Ante el bregar de las ventanas, la memoria retorna a sus desatinos: con mi sombra, enhebro la aguja de mis absolutos. Las fauces del reloj, entonces,
se adentran en la bruma.
Duelen hasta los huesos cuando queremos explicarnos el mundo.
Para salvarme, el filo ciego de los candiles y el pálpito del reloj en la entraña.
Todo acaba al final de la jornada: los gritos, las esquinas, los engaños, el ave
azarosa de las penas, la perennidad que nunca se cansa.
(En la gruta de la telaraña, la hendidura de Dios llega hasta mis sienes.
Al final, sea la memoria la que haga la diferencia…)

© André Cruchaga, Barataria, 05.III.2015

GEOGRAFIA PATRIEI

Imagen cogida de la red

GEOGRAFIA PATRIEI

E surdomută uneori în această parte ferecată a ochilor mei.
Coruptă în morţile şi mormintele sale e patria, ce niciodată nu e caducă în respiraţia ei.
În cordonul ombilical din ochii mari ai crizantemelor
şi sensibilitatea retezată în sigiliu: am vechiul pumnal al fiecărei săptămâni
şi genocidul în strămoşii licuricilor.
În spatele pereţilor de chirpici, băile publice şi caligrafia lor aspră.
În interiorul memoriei mele, efemeritatea incendiată a vreascurilor,
a mesajelor subliminale pentru nevăzători
şi încă această şansă peste noapte într-o tarveră: în oprirea ceţii,
se tocesc apele utilitare oţetite, false pudori acoperite
de limbajul obscur al rozătoarelor în splendorile slugărniciei.
Încântat a vă reaminti ipotezele sapelor: feţele umanoide
ale greierilor şi toaletelor gurilor îngălbenite. Şi adevăruri purificate de înălbitor.
În cartea indiană a morţilor, nuditatea inexplicabilă a genunchilor.
Unde se desface fosforul de nodul orb ?
În ce perete să spălăm labirinturile de acrul Barbasco al somnilor?
Lumânările, o dantelă uşoară în batistele cataractelor: nu e nicio garderobă
care să ne ascundă coastele; din axilă ne bem picătura şi resturile oglinzii.
În fiecare fragment al alfabetului e tomberonul acestei desculţe geografii.

André Cruchaga
Traducerea Ioana Haitchi – Jeanne Christiane, 26.02.2015, Klausenburg
Foto: Internet

GEOGRAFÍA DE LA PATRIA

Sordomuda, a veces, en esta porción cerrada de mis ojos.
Corrompida en sus muertos y tumbas, la patria que nunca caduca en el aliento.
En el cordón umbilical los crisantemos largos de los ojos y la ternura cercenada
en el sigilo: llevo puñada de pulgas todas las semanas y genocidio
en el parentesco de las luciérnagas.
Detrás de los tapiales de adobe, los baños públicos y su tosca caligrafía.
En el interior de mi memoria, la fugacidad incendiada de los chiriviscos,
los mensajes subliminales para los no videntes,
y esta suerte de pernoctar todavía en una caverna: en la estación de la niebla,
despuntan las aguas utilitarias del vinagre, los falsos pudores en la cobija,
los oscuros lenguajes de los roedores, los esplendores del servilismo.
Grato es recordarte en la hipótesis de los azadones: rostros humanamente
de grillos, y lavatorios de amarillas bocas. Y verdades purificadas en lejía.
En la fila india de los muertos, la desnudez inexplicable de las rodillas.
¿Dónde deshacemos el nudo ciego de los fósforos?
¿En qué pared despintamos los laberintos, el agrio barbasco de los bagres?
Al trasluz, el lento encaje de los pañuelos en la catarata: ningún guardarropa
disimula nuestras costillas; de la axila, bebemos la gota de espejo y su residuo.
En cada fragmento del alfabeto, la tombilla de esta geografía sin zapatos…

André Cruchaga, Barataria, 23.II.2015

AVE EFEMERIDA

Imagen cogida de la red

AVE EFEMERIDA

Traversa limba eterului, acest vânt al ploii ce cade până la glezne.
Într-un Adagio al zvelteței, inexplicabilă pasăre în calendarul vrăjitoriei.
În ramura copacului ne înșeală zborul, roteşte aripa în gât,
muşcă din capcana timpului,
unde fiecare hulă, ce lasă efemerida e doar fixare incomodă.
Suntem caduci în cabine ce rătăcesc în porturi:
lumina, dură, ca izvoarele, efemerida precum colţurile copilăriei.
De multe ori, singura modalitate de a înșela schimbarea în acest flux peren.
Nu știu cum să înțeleag micimea distanţei. (Uneori predomină sentimentul

de a nu fi nicăieri; fisura tranzitoriului strânge respiratia.)
Nu știu dacă e doar piatra care supravietuieste.
Există un strigăt la marginea morţii. Se impune cumva absenţa îndelungată?
Ca lama sau ca papusul, imposibil suicidul oglinzii…

André Cruchaga, Barataria, 22.II.2015
© Traducerea Ioana Haitchi – Jeanne Chriatiane, 24.02.2015, Klausenburg

AVE EFÍMERA

Cruza la lengua del éter, ese viento de la lluvia que desciende hasta los tobillos.
En el adagio de la esbeltez, el ave inexplicable en la hechicería del calendario.
En la rama del árbol nos engaña el vuelo, gira el ala en la garganta,
muerde el tiempo de la trampa,
allí donde cada hueco que deja lo efímero es solo torpe amaño.
Caducamos en los armarios que deambulan en los puertos:
la luz, dura, como los muelles, efímera como las esquinas de la infancia.
A menudo sólo cambio de camino para engañarme en este perenne fluir.
No sé cómo entender lo exiguo de la lejanía. (A ratos impera la sensación de no estar 

en ninguna parte; la grieta de lo transitorio aprieta el aliento.)
No sé si únicamente es la piedra la que pervive.
Hay un grito al filo de la muerte. ¿Acaso se impone siempre la ausencia?
Tal como la hoja o el vilano, los imposibles del espejo suicida…

© André Cruchaga, Barataria, 22.II.2015