BLUES (REVELAȚIE DIN ORAȘ)

Imagen tomada de la red

BLUES (REVELAȚIE DIN ORAȘ)

Nu voiesc ca numele-mi să stea între cuvintele tale, oraș dintodeauna,

îndepărtată Bucurie, bodegă aflată însă în ruină.

Nici nu mai suport să aștept roua intrată prin lucarna renunțului,

-crește disprețul în mulțime, se dublează stratul de granit,

ferocitatea toată aflându-se în derivă, totul purtând masca dură a spinului.

Mereu e așa, ziua oarbă la cuvinte și răsuflarea sfidătoare a catacombei,

oarbă de spiritul primar al coroanei copacului ocrotitor, jețul nopții

fără de călăuză, lungul drum al ceții spre cală.

Fiindcă mersul pe jos secătuiește din forța răsuflării, mai bine mă fortific

în felul meu, la poarta cenușie din fața sălii destilatorului și așa să conversez

cu omniprezența apei cimentate în pământ.

Dincolo de focurile obscure ale pirotehnicii și ale limitelor posesive 

ale corpului, în astă altă mare a scriiturii prezente, există o lume 

de elemente inefabile: iată de ce mă doare fermentul teoremelor

și acest izvor de grădină subterană ce crește în marginea sării, fără să scape.

Totuși, sărbătoresc zilnic, porția de cuvinte pe care mi-o dă uitarea.

La capătul străzilor, scara dedesubtul ochiului de bufă și resturile ce 

zdruncină visele, așa într-o doară, prind în cârlige nesomnul...

Poem de André Cruchaga, traducere în română de Andrei Langa   

BLUES [REVELACIÓN DE LA CIUDAD]

No quiero que mi nombre esté entre tus palabras, ciudad de siempre, 

lejana Alegría pero bodega próxima a la decrepitud.

Ya no soporto esperar el rocío a través del tragaluz de la renunciación,

—avanza el desdén entre la muchedumbre, el doble velo del granito,

toda la ferocidad jugando a galope, todo el disfraz duro de la púa.

Desde siempre, el día ciego a las palabras y el jadeo desafiante de la catacumba,

ciega de espíritu la leche de las ramas del árbol tutelar, el trueno sin rumbo

de la noche, el largo camino de la niebla en el estibador.

Puesto que caminar agota la tinta del aliento, mejor me atrinchero

a gusto propio, a la puerta gris de la antesala del alambique y así conversar

con la omnipresencia del agua cimentada en la tierra.

Más allá de los fuegos oscuros de la pirotecnia y los límites posesos

del cuerpo, en ese otro mar de la escritura presente, existe un mundo

de inefables elementos: por eso me duele el fermento de los teoremas

y esa fuente de jardín subterráneo que crece al costado de la sal, sin liberarse.

Sin embargo, celebro a diario, la ración de palabras que me da el olvido.

En los extremos de las calles, la escalera bajo el ojo del búho y el muladar

que azota los sueños, por si acaso, agarro con pinzas la vigilia…

Barataria, 16.I.2013