SUNTEM CĂLĂTORI

Imagen cogida del FB de Pere Bessó

SUNTEM CĂLĂTORI

Imense orgii cosmice în care copulam cu amanții mei metafizici de sexuri infinite deasupra orașelor devastate și scufundate în adâncurile mărilor cu alge, mercuriu și corăbii prădate.
MARCELO FOX

(Suntem călători în această latitudine de amurguri: cade noaptea și ne arată limba sa întunecată, ploaia oarbă din portalele lente ale suflării și ceața întinsă peste porțile pleoapelor. În acest du-te-vino neogoit ni se pierd sunetele cuvintelor, se poticnesc caii și scad rezervele, dispare condiția de orfan; când nu va mai fi nimeni, vom ști că a galopa era doar un joc de fantasme acerbe.)

Plouă, desigur, peste aceste străzi negre de funigine, peste lemnăria 

pupilelor, în mișcarea și mulțimea de plapume;

plouă în culoarele și pasajele din portalele pieptului.

În deșertul viselor, respiră stâlpii spinării,

și această umbră a zilelor ce nu poate fi amânată și se împrăștie ca firele oarbe de praf.

-Acolo unde se zbenguie peștii pieptului,

și sferele și inelele și dansul solemn al porturilor,

în băltoaca ce sapă înserarea cu o suliță strâmbă?

-Mereu stăm deasupra leșului lăcății, pe stânca din stepă.

În cartușele cu dinamită ale cuvintelor ne rupem gâtlejul:

prin mulțime, neapărat suntem, învățăcei din subsoluri,

și purgamente cu putere puțină, plini de boala obsesiei.

Probabil, după atâta zarvă, ne vor supraviețui paginile

din ziare, și scuipătul de pe trotuare și iuta disonanțelor.

Poate că, în gălăgie, se află grăuntele strigătului... 

Poem de André Cruchaga, traducere în română de Andrei Langa

CAMINANTES SOMOS

Inmensas orgías cósmicas en que yacía con mis amantes metafísicos de sexos infinitos sobre ciudades devastadas y hundidas en el fondo de mares de algas y mercurio y galeones saqueados.
MARCELO FOX

(Caminantes somos en esta latitud de atardeceres: llega la noche y nos cimbra su lengua oscura, la lluvia ciega de los portales lentos del aliento y la niebla tendida sobre las verjas de los párpados. En este ir y venir se nos pierden los sonidos de las palabras, caducan los caballos y las nodrizas, ahoga el oficio de la orfandad; cuando ya nadie quede, sabremos que galopar sólo era un juego de violentos fantasmas.)

Llueve, sin duda, sobre estas calles negras de hollín, sobre la carpintería

de las pupilas, en el gesto y el claustro de las sábanas;

llueve en los corredores y pasadizos del umbral de las alacenas.

En el ijar de los sueños, resuellan los contrafuertes de las espinas,

y esta sombra inaplazable de los días que caen como ciegos buitres de polvo.

—¿En dónde juegan los peces del pecho, 

y las esferas y los anillos y la danza solemne de los puertos,

el charco que teje la tarde como un dardo sinuoso?

—Siempre discurrimos en la carroña del cerrojo, en el pedrusco del páramo.

En los cartuchos de dinamita de las palabras perdemos la garganta:

entre la multitud, somos necesariamente, aprendices de sótanos,

y purgantes con tenazas indigentes, plenos en el breñal de la obsesión.

Quizás, entre tanta salpicadura, nos sobrevivan las noticias 

de los periódicos, y el vómito de las calles y el yute de las disonancias.

Tal vez, en el badajo, sólo el semen del griterío…