Imagen cogida de la red
ROI DE CERNEALĂ
Pentru
Pere, Ana , Andrei
Așa de
simplu cum e când certitudinile orbesc iar mâinile valsează în adâncul
ungherelor, peste fila de hârtie a stâncii ce galopează peste lumina pieptului:
lumina neagră a albinelor negre protejând istoria respirației, sau revelând
metamorfoza de lemn nefinisat. Căldură de albine în pleoape; aici, în mici
fărâme, ploaia umezând pielea, murind, dezgolind de fiecare dată ochiul din
punga însetării. Din fericire, nu se istovește cerneala, da - tamburului din
spatele cocoșat al istoriei: da - scării umbrelor, nu – exercițiului ce caută
ultimul său peisaj. Așa sau altfel, îmi indică cum să mă trezesc cămașa
trapeizoidală a cernelii, fabrica solidară a fagurilor cu zahărul ei, puritatea
orașului recucerită de suflet; sigur că, aflată în transă, cerneala devine fără
sfârșit, precum revelația tuturor zilelor ce stau în fața oglinzii, precum
lunile obsesionate de aforism, fagurile magnetizat de bucurie. (Sigur că
cineva va trebui să învețe să fie pragmatic: să se opună cu vehemență
contradicțiilor; să coboare din umbră pentru a speria spiritele rele, să taie
funia hiperbolei și să meargă pe acoperișul apei. Cu defecte nu se pot porni
elicele timpului, nici nu se pot citi hărțile cernelii, scrisul iregular al
scribilor, vasul de apă comprimat în pori.) La urma urmei, suntem ceea ce
scriem: așa ne indică îmbulzeala treptelor, și Vía Crucis de la Esperanza.
Totul e conștiință. Să mergem…
Barataria, 15, VI.2012
Poem de
André Cruchaga, traducere în română de Andrei Langa
ENJAMBRE DE TINTA
A
Pere, Ana , Andrei
Es así de
sencillo cuando las certezas deslumbran y las manos bailan en la profundidad de
los rincones, sobre la hoja de papel del acantilado que galopa sobre la luz del
pecho: luz negra las abejas negras cobijando la historia del aliento, o
desvelando su metamorfosis de gruesa madera. Ardor de abejas en los párpados;
aquí, en trocitos, la lluvia mojando la piel, muriendo, desnudando cada vez el
ojo en la alforja de la sed. Por suerte, no desfallece la tinta, si el timbal
en el guacal giboso de la historia: si la escalera de las sombras, no el
esplendor de la gimnasia cuando busca su postrero paisaje. De todas formas, me
enseña a despertar la camisa trapecista de la tinta, el taller del panal con su
azúcar solidaria, el blanco de ciudad reconquistada por el alma; por cierto que
en el trance, la tinta se vuelve inagotable como el asombro de todos los días
frente a la convivencia del espejo, como a los meses obsesos del aforismo,
imantado panal del júbilo. (Sin duda uno tiene que aprender a ser
pragmático: ser vehemente ante las contradicciones; bajar a la oscuridad para
espantar los malos espíritus, cortar la soga de la hipérbole y andar en las
tejeduras del agua. Con carencias no se hacen volar las hélices del tiempo,
mucho menos entender los mapas de la tinta, el garabateo de los capullos, el
vaso de agua comprimido en los poros.) Después de todo, somos lo que
escribimos: así lo dicta la aglomeración de los peldaños, y el Vía Crucis de la
Esperanza. Todo es conciencia. Caminemos…
Barataria,
15, VI.2012
No hay comentarios:
Publicar un comentario