Imagen cogida del FB de Pere Bessó
SEMNE
Înainte de tresărirea ochiului pe petală, muşcă semnul premoniţiei.
Cine a uitat aceste locuri deschise respirației? Cine fuge de preocuparea sa
ofilită? Cine pictează sau atrage peisajul infinit al salivei în aceste zile
de hipnoză și furtună?
Uneori trebuie să se cureţe profunzimea ochilor sau a memoriei.
Există vânturi ce sunt lumina timpului.
Orice ușă este supusă vârtejurilor gratuite ale oracolelor.
Distanţa urla, iar umbra, pradă a insinuării și a miezului nopții;
În jur, mlaştina se agaţă la semafoare – zile de înmormântări evidente
ca zona aceasta goală ce se revarsă în noaptea fără sfârșit.
Timpul ne ajunge întotdeauna oricât de departe ar fi. Creşte asonanţa frunzelor
uscate de vânt; exorcismele joacă o eternitate în suflet.
În timp ce istoria se face inexplicabil, praf, aşchii şi sacrificate căutări:
orizontul ce ne muşcă, orb, de abisuri şi ezitări.
În jocul toamnei, flori şi frunze, despicate de fisura granitului.
André Cruchaga, Barataria, 21.II.2015
Traducerea Ioana Haitchi – Jeanne Christiane, 24.02.2015, Klausenburg
Cine a uitat aceste locuri deschise respirației? Cine fuge de preocuparea sa
ofilită? Cine pictează sau atrage peisajul infinit al salivei în aceste zile
de hipnoză și furtună?
Uneori trebuie să se cureţe profunzimea ochilor sau a memoriei.
Există vânturi ce sunt lumina timpului.
Orice ușă este supusă vârtejurilor gratuite ale oracolelor.
Distanţa urla, iar umbra, pradă a insinuării și a miezului nopții;
În jur, mlaştina se agaţă la semafoare – zile de înmormântări evidente
ca zona aceasta goală ce se revarsă în noaptea fără sfârșit.
Timpul ne ajunge întotdeauna oricât de departe ar fi. Creşte asonanţa frunzelor
uscate de vânt; exorcismele joacă o eternitate în suflet.
În timp ce istoria se face inexplicabil, praf, aşchii şi sacrificate căutări:
orizontul ce ne muşcă, orb, de abisuri şi ezitări.
În jocul toamnei, flori şi frunze, despicate de fisura granitului.
André Cruchaga, Barataria, 21.II.2015
Traducerea Ioana Haitchi – Jeanne Christiane, 24.02.2015, Klausenburg
RAMAS
Ante el sobresalto del ojo sobre el pétalo, muerde la rama del presagio.
¿Quién olvida estos parajes abiertos al aliento? ¿Quién huye de su inquietud
marchita? ¿Quién pinta o dibuja el paraje infinito de la saliva en estos días
de hipnosis y tempestad?
A veces hay necesidad de podar el fondo de los ojos o la memoria.
Hay vientos que son la luz del tiempo.
Toda puerta está sujeta a los torbellinos gratuitos de los oráculos.
Aúlla la distancia y la sombra depredadora de la insinuación y la medianoche;
Alrededor, el páramo se aferra a los semáforos, —días de evidentes sepulturas,
como esa zona vacía que se escancia en la noche del sinfín.
El tiempo, siempre nos alcanza, por más distancias. Crece la asonancia de la hoja
seca del vuelo; juegan los exorcismos una eternidad en el alma.
Mientras la historia se hace polvo inexplicable, la astilla y su afanada faena:
el horizonte que nos muerde, ciego, de abismos y porfías.
En el juego del otoño, flor y hojas, hendidas por la grieta del granito.
¿Quién olvida estos parajes abiertos al aliento? ¿Quién huye de su inquietud
marchita? ¿Quién pinta o dibuja el paraje infinito de la saliva en estos días
de hipnosis y tempestad?
A veces hay necesidad de podar el fondo de los ojos o la memoria.
Hay vientos que son la luz del tiempo.
Toda puerta está sujeta a los torbellinos gratuitos de los oráculos.
Aúlla la distancia y la sombra depredadora de la insinuación y la medianoche;
Alrededor, el páramo se aferra a los semáforos, —días de evidentes sepulturas,
como esa zona vacía que se escancia en la noche del sinfín.
El tiempo, siempre nos alcanza, por más distancias. Crece la asonancia de la hoja
seca del vuelo; juegan los exorcismos una eternidad en el alma.
Mientras la historia se hace polvo inexplicable, la astilla y su afanada faena:
el horizonte que nos muerde, ciego, de abismos y porfías.
En el juego del otoño, flor y hojas, hendidas por la grieta del granito.
André Cruchaga, Barataria, 21.II.2015.
