jueves, 3 de mayo de 2018

OCHII SINGURĂTĂȚII

Imagen cogida del FB de Pere Bessó






OCHII SINGURĂTĂȚII




S-a întunecat din nou, iar tăcerea mă întâmpină în pielea ei sfâşiată în timp.

— Niciodată n-am ieșit din ochii frânți ai singurătății. Niciodată din proprie dorință în gâtul meu.

(Mă uitam doar la brațele mele cum se umezesc. A fost doar o voce îndepărată, cuvântul neterminat în fereastră.)

— Știu, — îmi spune cunoașterea ochilor mei — în mijlocul atâtor vigile, închisă e umbra persecutată.

Din Poemele neîncrederii, 2018
© André Cruchaga
© Traducerea Ioana HAITCHI, 02.05.2018, Klausenburg





OJOS DE SOLEDAD




Ya anochece otra vez y el silencio me acoge entre su piel arrancada al tiempo.

—Nunca salí de los ojos rotos de la soledad. Nunca del albedrío deseado en mi garganta.

(Fue sólo mirar mojándose mis brazos. Fue sólo voz lejana la palabra inacabada en la ventana.)

—Lo sé, —me dice el conocimiento de mis ojos—, en medio de tantas vigilias, cerrada la sombra perseguida.

De “Poemas del descreimiento”, 2018.
© André Cruchaga

miércoles, 2 de mayo de 2018

PETIȚIE

Imagen cogida del FB de Pere Bessó






PETIȚIE




Lasă-mă aici lângă ţipătul morţii mele. (M-am hrănit cu timpul nostru şi cu pseudo-decenţa vijeliilor din vitrine, cu răul ochiului utilitar şi cu fanfaronada mirosului.)

– Nu pot nega febra crispărilor mele, nici perversitatea mizeriei atunci când îmi lovește buzunarul. Nici această grotescă mușcătură care îmi dă disprețul.

Lasă-mă sӑ-mi consolez în mijlocul focului, goliciunea pleoapelor mele.

Pe firmament e pasărea viselor. Sau furtuna ce muşcă degetele asfinţitului.

Din „Poemele neîncrederii”, 2018.

© André CRUCHAGA
© Traducerea Ioana HAITCHI




PETICIÓN




Déjame aquí junto al grito de mi muerte. (Me harto de nuestro tiempo y de la seudomoral de los chubascos de decencia en las vitrinas, del mal de ojo utilitario y de las fanfarrias del olfato.)

—Yo no puedo negar la fiebre de mis crispaciones, ni la perversidad de la miseria cuando golpea el bolsillo. Ni esta grotesca mordida que me da el desdén.

Déjame consolar entre el fuego, el vacío de mis párpados.

En el firmamento yace el pájaro de los sueños. O la tormenta mordiendo los dedos del crepúsculo.

De “Poemas del descreimiento”, 2018.
© André CRUCHAGA

miércoles, 11 de abril de 2018

MONOLOG

André Cruchaga






MONOLOG





Doar un nebun ca mine îşi repetă cuvintele în carnea nopții,
doar un nebun care vorbeşte cu umbra lui,
cu acel joc de zi cu zi al morţii,
Pentru voi, cele care-mi suneţi trup — fericită îngemӑnare când vă privesc —
dar nu, dacӑ stau şi mӑ gândesc, mӑ tem cӑ am greşit
în acel joc ruşinos al zilelor de chin,
după ce lumina a despicat simţurile ca o pasăre,
după ce salivând, a întrebat râsetele pe dinăuntru.
dacă pot citi inima sufletului,
desluşind motivele tulburării viselor.

Pot măcar să-mi salvez visul cu această nostalgie în plus?

Tot ce este, nu este atunci când anii au trecut,
sarcasmul şi neîncrederea
s-au întins în aer,
nu-mi place moartea bucuriei,
lovitura profundă când mi-am pierdut deja orizontul,
atunci când mormântul este acolo ca un act de eroism, fatal, de neuitat,
urmărindu-mă oriunde, cât vӑd cu ochii.

În plină decadenţӑ a respiraţiei mele,
crucea nesfârşită a scheletelor,
oglinzile negre ale trecӑtorilor în ţipăt,
transformate în următoarea cenuşă a extazului,
s-au dӑruit în buzunarele absurde ale pieptului,
fӑrӑ prea multe îndeletniciri,
ca o floricicӑ ofilită în respiraţie.

(Prin clipirea deschisă a nopții, mai multe fețe
de fum ce muşcă din recolte şi iazuri.
Se înnegresc clopotele unsuroase ale păsărilor, cânturile
și notele lor grave se întunecă.
În fiecare noapte strӑlucesc rӑnile: uneori teroarea
arsurilor şi devastarea lor seculară.
Ceva haine se fluturӑ de la mal;
ceva sfâşie dorinţele,
cu mucurile de ţigară consumate.
În trenurile cuibӑrite în lemn, tăcerea se înnegreşte.
Fără să-l vrei, murmurul aerului este negru, aşa că trebuie să-l trăieşti.
ca cele mai multe imperfecţiuni ale nopţii.)

Din cartea Blues, 2012 (nepublicată). 140 pag.
© André Cruchaga, Barataria, 2012
© Traducerea Ioana HAITCHI, 11.04.2018, Klausenburg
Foto: André Cruchaga
© Ioana HAITCHI – Copyright – Toate drepturile rezervate





MONÓLOGO




Sólo un loco como yo, ensaya sus palabras en la carne de la noche,
sólo un loco que platica con su sombra,
con ese juego diario de la muerte,
Para vos que sos mi cuerpo, —feliz acierto cuando te miro—
pero no, temo estar equivocado después de pensar
en ese juego vergonzante de los días inhábiles de la angustia,
después que la luz hiende los sentidos como un pájaro,
después de babear preguntándole a la risa por dentro
si puedo leer el fondo movedizo del alma,
dilucidar los aciertos del desorden de los sueños.

¿Puedo rescatar aun el sueño con esta nostalgia a cuestas?

Todo lo que es no es cuando pasan los años,
el sarcasmo y la desconfianza
se prolongan en el aire,
me resiente la muerte de la alegría
el golpe a fondo cuando ya he perdido mi propio horizonte,
cuando la tumba está ahí como un acto de heroísmo, fatal, inolvidable,
persiguiéndome en todas las direcciones de mis ojos.

En plena decadencia de mi respiración,
la cruz interminable de los esqueletos,
negros espejos de transeúntes en el grito,
convertidos en la próxima ceniza del éxtasis,
entregados a los absurdos bolsillos del pecho,
sin más quehaceres
que una florecilla marchita en el aliento.

(A través del parpadeo abierto de la noche, los rostros múltiples
del humo mordiendo los sembradíos y los estanques.
Oscurecen las campanas grasientas de los pájaros, los cantos
y sus notas roncas y oscuras.
Cada noche alumbra las heridas: a veces el terror
de las quemaduras y sus devastaciones seculares.
Algo bracea a la orilla de las vestimentas;
algo desgarra los deseos,
con sus garfios de colillas consumidas.
En la madera agazapada de los trenes, ennegrece el silencio.
Sin quererlo, el murmullo del aire es negro y así hay que vivirlo
como todas las demasiadas imperfecciones de la noche.)