TĂRÂMUL NAUFRAGIATULUI

Imagen cogida de la red

TĂRÂMUL NAUFRAGIATULUI

Pentru Andrei Langa

Până la urmă am naufragiat, fără să fi ajuns la destinația noastră.

Se umplu de carii toți copacii de eucalipt și madre cacao, pielea cu amintirile ei

inutile, —ceașca de cafea lovită de tine în mod repetat cu lama cuțitului, ori mușcând

marginea lingurii cu un sunet cum e cel ce se aude când se merge peste pietre acolo

unde duc pașii unor săptămâni.

În grădinile utopiei, vânzătorul de ziare în aburii traficului,

înfigându-și unghile în asfalt, până la strigătul subtil al titlurilor de pe prima pagină.

Trăim aici mușuroiați și printre cuie ruginite. (Totul, fără de ornamente, pare pietrificat;

păsările se descompun în golul dintre sâni. În fiecare zi, doar dinții și genunchii,

catalogul un pic umbrit al viselor.

Totul ne vine în valuri lente: timpul și adulterul său feroce,

cântul sumbru al unei patrii insațioase. Devotament pentru crimă și mișcarea vioae

spre porți și geamuri. Există reflectoare moarte și pâini înecăcioase.

Toată memoria noastră de feciori a fost demolată: ne scăldăm într-un coș

de nitroglicerină fără posibilitatea de a pune capăt disputelor.)

Deși ne ostracizăm împreună cu propria durere, ne urmărește vocea prafului

și mucurile de țigară, lampa fumegăită, până foarte departe în ceață.

—Cu toate că unii analizează dulciurile din amfiteatru, și deduc

că sunt pur și simplu patetice, îi invit să afle lista de bucate din astă noapte,

să plonjeze peste lamele nemiloase ale bazaltului acestei realități.

Amin, aș zice, îndată după ce mă așez să ascult cuvintele aspre ale patriei mele.

© Traducerea Andrei Langa

ÁMBITO DEL NÁUFRAGO

A Andrei Langa

Después de todo hemos naufragado, sin antes haber llegado a nuestro destino.
Se apolillan todos los eucaliptus y madrecacaos, la piel con sus recuerdos
inútiles, —vos golpeando la tasa de café con el filo del cuchillo, o mordiendo
la orilla de las cucharas como un rumor sobre las piedras donde se erigen
los pulgares de algunas semanas.
En los jardines de la utopía, los canillitas al vapor del tráfico, metiendo
las uñas en el asfalto, hasta el grito sutil de los titulares de primera plana.
Vivimos aquí socavados y entre clavos oxidados. (Todo, sin afeites, parece petrificado; 

los pájaros se pudren en la despensa de las sienes. A diario, solamente los colmillos y las rodillas, el catálogo un poco oscuro de los sueños.
Todo se nos viene en lentas marejadas: el tiempo y su feroz adulterio,
el oscuro canto de un país insaciable. La abnegación por el crimen y su movilidad
hacia puertas y ventanas. Hay focos muertos y panes sofocantes.
Toda nuestra memoria filial ha sido desintegrada; nos bañamos en un guacal
de nitroglicerina sin que podamos enterrar de una vez las disputas.)
Aunque nos aislemos con nuestro propio dolor, nos llega el rumor del polvo
y las colillas, el candil huraño, lejanísimo en la niebla.
—Aunque algunos espulguen las confituras del anfiteatro, y deduzcan
que es mero patetismo, los invito a conocer el menú de esta gran noche,
y a zambullirse en las aspas despiadadas del basalto de estas realidades.
Amén, diría, después de acomodar la boca de inclemencias de mi País.

Barataria, 2015