ECHIMOZĂ

Imagen cogida de la red

ECHIMOZĂ

Sunt adevărate declinurile și confuzia ce se resimte în momentele de letargie.

Reală e lovitura dată în centrul tatuajelor, și pânza de păianjen a suferinței

                                                                                                                             [împrăștiată

pe aleea parcursă zi de zi.

Lumea noastră persistă în zumzetul înăbușit al muștelor.

La ora de maximă circulație derapează emoțiile iar reticența redevine

parte comună a complicității în multiplele pierderi din prezent.

Timpul nostru a prefăcut în rumeguș toată splendoarea:

ușa fiecăruia dintre noi e pradă ostilităților, echimozele ceții

și această unică amintire a lucrului nefinisat.

Cineva dintre noi nu mai crede în astă oboseală continuă a morților, fiindcă

afectează ciulinul și saliva și nopțile din jurul arbuștilor.

Dintr-o anumită lașitate mai apar atitudinile dușmănoase: aici poate fi ghicit

vidul din vise și rugăciunile sau vorbele de duh ca sulemeneală.

În astă extinsă circumcizie, devenim victime active ale nenorocului.

Nici chiar cimitirele nu rezistă atâtor oase (în fața mea,

copilăria rămasă în mijlocul sinistru al jocului. 

Acum nu au rost, nu se iau în calcul distanțele, nici zidul ce servește drept sprijin

pentru o poartă, crește ca pe drojdii acest infern periculos de discursuri.)

Nn știu până unde va ajunge acest timp al memoriei dureroase, nici ce mâini se vor scălda în sânge, nici ce voci, de dincolo, vor aduce ziua de mâine.

Nn știu dacă există o lumină ce se aprinde între respirație și răsăritul

                                                                                                                     [de soare și duce

la purificare toate aceste copilării pierdute și triste și oarbe….

*trad. al rumano por A. Langa

MAGULLADURA

Son ciertos los declives y la confusión que se vive en los letargos.

Cierto el golpe en los ojos de los tatuajes, y su telaraña de angustia sembrada

en los pasadizos del día a día.

Nuestro mundo se sostiene en los zumbidos ahogados de las moscas.

A la hora de mayor circulación se descarrilan las emociones y vuelve lo sinuoso

a ser parte de la complicidad en los múltiples extravíos del presente.

Nuestro tiempo ha convertido en carcoma todo el esplendor:

a la puerta de cada quien el poder de la hostilidad, los magullones de la bruma

y ese solamente recuerdo de lo inconcluso.

Uno deja de fiarse de esa larga fatiga de los muertos porque cansa el cardo

y la saliva y las noches alrededor de los matorrales.

Aún desde cierta cobardía se ejerce hostilidad: todo hace suponer lo vacío

de los sueños y su maquillaje de plegaria o conjuro.

En toda esta extensa circuncisión, nos volvemos paciente activo de la desdicha.

Ni siquiera los cementerios se resisten a tanto esqueleto (frente a mí,

las infancias continuando en el círculo siniestro del juego.

Ahora no sirven, ni son posibles las distancias, ni la pared que sostenga

una puerta, crece como levadura este infierno peligroso de discursos.)

Yo no sé hasta dónde llegará este tiempo de memoria dolorosa, ni en qué manos

cobrará más vidas, ni qué voces, allá, despierten mañana.

Yo no sé si haya una luz que se encienda entre la respiración y el alba y eleve

a sahumerio todas esas infancias quebradas y tristes y sin ojos…

Barataria, 20.V.2016