MOMENTUL PRIVEGHERII

Imagen cogida de la red

MOMENTUL PRIVEGHERII

Blues de seară, fără culoare e fisura din matrița balcoanelor. Lumina, singură, 

timpul și temerile sale, vârsta atârnând de apendicele pietrelor funerare.

Privegherea se aseamănă cu o încăpere cu ceasuri aflate în dezordine,

                                                                                                                 [fără vreun pendul,

doar cu ușița salivei, sau vreo bărcuță de hârtie în alb și în negru.

Pășesc cei fără de măști, atinși de zigzag-ul rupt al ferestrelor.

(Alunecă perucile, latrina porilor durerii și timpul la acest orizont unde

există o nouă generație de granit. Răstoarnă viscerele și peisajul

tragediilor familiare, pleoapele lipite de ridurile lente de sare.

Alături de creasta visului, sunt limpezi minutele morților.

Peste gardurile de sârmă stau umbrele disecate precum impasibilității.)

Pe fiecare mâner al umbrelelor sângerează o mână: mereu par ciudate

distanțele, prologul zilei pentru a pune capăt tuturor relelor.

Cineva se simte exilat chiar și înlăuntru geamurilor.

Găzduirea în amurgul zilei de mâine e incertă.

Deschid ochii pentru a aprecia infinitul; mai mult, sculptorul realității,

zilele pline de carii, sau ciorile oarbe de pe candelabre.

Ceva mușcă sexul purificat al cenușei: nodurile ceții, canelurile

întunericului pe sub eucalipții plini de tristețe.

Dinspre durere direct spre orizont, cineva învață formula tristeții,

așa cum se uzează informațiile la buletinul de știri, sau pur și simplu pestilență.

Pe mapa privegherii deslușesc în primul rând propriu-mi lințoliu.

© Traducerea Andrei Langa

JUEGO DE LA VIGILIA

Blues de tarde esta descolorida grieta en la tipografía de los balcones. Luz, sola,
el tiempo y sus miedos, la edad colgando de los apéndices de las lápidas.
La vigilia suena a una cámara de relojes desordenados, sin más péndulo
que el postigo de saliva, o algún barquito de papel en blanco y negro.
Caminan los antifaces tiznados por el zigzag roto de las ventanas.
(Patinan las pelucas, el retrete de los poros del dolor y el tiempo en este horizonte 

donde hay una nueva generación de granito. Retumban los vientres y el paisaje
de las tragedias familiares, los párpados cosidos por lentas arrugas de sal.
Junto al acantilado del sueño, son claros los minutos de las defunciones.
Sobre las alambradas las sombras disecadas como la hoja de lo imperdurable.)
En cada hueso del paraguas sangra la mano: siempre resultan extrañas
las distancias, el prólogo del día para confinar todos los maleficios.
Uno se siente desterrado aun dentro de las ventanas.
El regazo atardecido de mañana es incierto.
Abro los ojos para aquilatar el infinito; encima, el picapedrero de la realidad,
los días enroscados en la polilla, o los cuervos ciegos de candelabros.
Algo muerde el sexo purgado de la ceniza: los enredos de la niebla, los surcos
de oscuridad debajo de los eucaliptus llenos de aflicción.
Desde el duelo sin riendas en el horizonte, uno aprende el álgebra de la tristeza
como se hace con las noticias de los telediarios, o simplemente entre hedores.
A través del mapa de la vigilia, vislumbro después de todo, mi propia mortaja.
 Barataria, 2015