Zâmbetul morții
întins pe drum,
neașteptat ca un chip al trecutului.
ALICE RAHON
Am înaintat singur în ploaie scriind scrisori de ceață groasă;
albine de umbre, umbre de bufnițe, umbre
sub noaptea în care nimeni nu-mi vorbește, umbre în urechea mea,
cu excepția nopții însăși cu pahare de bocete prelungite,
cu excepția ploii însăși cu calamitățile ei, răni contradictorii
legănându-mi visele între glosse,
epitafuri și lamentații.
În acest avânt de călătorii neterminate, caverna cu grădini moarte,
am tot pierdut secundele
zilelor mele și am lins binele și răul,
- de secole, de căi ferate,
a devenit sălbatică și inumană, beteală, isterie jalnică,
eternă limbă fără pantofi, cronică întunecată.
Apoi, istoria m-a zăpăcit și mai mult,
măștile patriotice neobosite în deranjul lor,
fulgerele nesfârșite din vocalele ziarelor.
Sicriele obosite, par să ridice catedrale
fără să renunțe la zidăria zilei de canalizări și absurdități
și la gropile pălăriilor prinse de idioțenie.
Nu lipsesc străzile care să însoțească această floare de fiere a abandonului
și a intempestivității lacrimii care tulbură calendarele.
Nu lipsesc ferestrele unde se termină privirile,
nici butonierele de croială dubioasă
pentru a te pierde pe marginea liniilor unei țări neterminate.
Traversez inima sicrielor din piața publică,
morții agățați de copacul amurgului,
cărbuni ostili pe osul cuvintelor.
Pe oglinzi am plâns de secole.
Dumnezeu încă transpiră în sarea valurilor, Rabelais
în folclorul torid al duminicilor de la poalele atriumurilor,
în viitorul acestei foamete care-i scapă lui Pindar
- neobosită mașinărie a haosului.
După nopți nesfârșite și judecăți finale,
noaptea continuă cu părul său negru, încă orizontal
în pupile, cu prosopul său mușcându-și vecinul,
cu vechea sa monedă de poker.
Timpul se apropie la tâmplele mele.
Și totuși încă mai păstrez scrisori de trimis
acelei porțiuni de calendar cu acoperișurile ei melancolice,
acelui luminator inventat în caverna mea,
acelor corăbii care se scufundă
la orizont lăsând apele împrăștiate ale valurilor.
(Spre ce oase își repetă capul temperatura,
spre ce ierburi strivite, retorice în tulpini de ceață,
respirația împinge gurile, iar umbra
fabricilor de cherestea dizolvă spaima de lemn și mirosul
de bucăți de albine și ore de suferință suflă, spre ce bucăți de păsări,
tablele de înmulțire devin instrumente
necesare pentru a scoate cizmele vinovăției de sub tăcere).
În propriile mele rumegări nocturne, analgezicele
le bâzâie hidrocefalia, zâmbesc să fug, să fug de viața veșnică.
Cu această carne de granit somnambul și bronșită de fiară
am cenușit nodurile manivelelor, mania unei gloate
hotărâte să trăiască printre bordeluri.
(Sânii întunecați și bucuriile deformate intoxică dezgolirea
de spermă dintre unghii).
Într-un loc îndepărtat și urât mirositor din țara asta a mea,
scrisorile au cu siguranță o permanență
dincolo de ciocănitul conștiinței
și nu sunt grimasele delirului, precum acest scris flămând,
singur și cu o morgă în coaste.
Acum liliecii calendarului ferm îmi roiesc
la tâmple, îmi roiesc în ochi.
Acum și înainte, îmi scriu monologurile în timp ce servesc feluri de mâncare.
(Nu a existat niciodată nicio diferență dintre un zid de bordeluri
și frumusețea delirului graffiti-ului).
Acum, printre baricadele gunoaielor, speranța inventează ierni pentru
a spăla dicționarul și a înlocui zidurile
cu ferestre, mormintele cu grădini.
Acum plângi peste un sicriu de oțet misterul
lui Lautréamont, poate pășești în pantofii lui Sade.
Acum, cei dragi mie devalorizează claritatea lacrimilor.
Adică, exilul meu în același ținut,
înconjurat de pavele, asfalt și uși închise.
Poate că merită carnea mea toate reproșurile,
poate că ar trebui să caut în dulapuri chipul de altădată
și meseria de a vorbi cu gresia,
să mă dispersez în pupilele atâtor ochi,
să spăl în secret memoria
și să spun un adio răsunător acestei magme în care culorile
se învârt pentru a face din gură o suflare de flegmă
sau pur și simplu, o umbră în care cerul și pământul se întâlnesc,
în care cerul și pământul tremură ingenuu.
Din cartea: "Bufnița din Lautréamont", Barataria 2008-2011
©André Cruchaga
© Traducerea Ioana Haitchi, 14.09.2024, Klausenburg
Foto: Imagine create cu ajutorul AI
CAVERNA CON JARDINES MUERTOS
La sonrisa de la muerte
recostada en el camino
inesperada como el rostro del pasado
ALICE RAHON
Avancé solo hacia la
lluvia escribiendo cartas de espesa neblina;
abejas de sombras, sombras de búhos, sombras
bajo la noche donde nadie habla conmigo, sombras al oído,
salvo la misma noche con tazas de prolongados bostezos,
salvo la misma lluvia con sus calamidades, contradictorias
heridas zarandeándome los sueños entre glosas,
epitafios y lamentos.
En este afán de viajes inconclusos, caverna con jardines muertos
he ido perdiendo los segundos
de mis días y lamido el bien y el mal,
—de siglos, de ferrocarriles,
se ha hecho salvaje e inhumano, beatas, lúgubres histerias,
eterna lengua sin zapatos, crónica oscura.
Entonces, la historia me hizo más confuso,
las máscaras patrióticas incesantes en su desquicio,
el sinfín de los relámpagos en las vocales de los periódicos.
Los ataúdes, cansados, parecen edificar catedrales
sin renunciar a los albañales del día de alcantarillas y absurdos
y a las ingles de sombreros atrapados por la idiotez.
No faltan calles que acompañen esta flor de hiel del abandono
y la deshora de la lágrima que turba calendarios.
No faltan ventanas donde concluyan las miradas,
ni ojales de dudosas sastrerías
para perderse en el borde de las líneas de un país inconcluso.
Cruzo el corazón de los ataúdes en la plaza pública,
muertos colgando del árbol del crepúsculo,
rescoldos hostiles sobre el hueso de las palabras.
Sobre los espejos he llorado algunos siglos.
Todavía Dios supura en la sal del oleaje, Rabelais
en el tórrido folclor de los domingos al pie de los atrios,
en el futuro de esta hambruna que escapa a Píndaro
—infatigable maquinaria del caos.
Después de noches incesantes y juicios finales,
la noche sigue con sus cabellos oscuros, sigue horizontal
en las pupilas con su toalla mordiendo al prójimo,
con su vieja moneda de póker.
La deshora se aproxima en mis sienes.
Y, pese a ello, guardo todavía cartas para enviárselas
a esa ración del calendario con techos de melancolía,
a ese tragaluz inventado en mi caverna,
a esos barcos que se hunden
en el horizonte dejando las aguas dispersas de las olas.
(Hacia qué huesos ensaya mi cabeza su temperatura,
hacia qué machacadas hierbas, retórica en tallos de neblina,
el aliento empuja las bocas, y la sombra
de los aserraderos disuelve el espanto de la madera y el olor
a trozos de abejas y a horas de sufridos golpes,
hacia qué trocitos de pájaros,
las tablas de multiplicar se vuelven instrumentos
necesarios para sacar los baúles de culpa debajo del silencio).
En mis propias cavilaciones nocturnas zumban los analgésicos
su hidrocefalia, sonrío de huir, huir de la vida eterna.
Con esta carne de sonámbulo granito y bronquitis de bestia
encanezco los nudos de las manivelas, manía de muchedumbre
resuelta a vivir entre prostíbulos.
(Oscuros pechos y deformes gozos embriagan el despojo
de la esperma entre las uñas).
En algún lugar remoto y maloliente de este país mío,
las cartas seguramente tienen alguna perennidad
más allá de los martillazos del consciente
y no son muecas del delirio, como este escribir hambriento,
solo y con una morgue a cuestas.
Ahora los murciélagos del calendario firmes se amontonan
en mis sienes, giran en los ojos.
Ahora y antes escribo mis monólogos atendiendo platos.
(Nunca hubo diferencia entre una pared de burdeles
y la belleza del delirio del grafiti).
Ahora entre barricadas de basura, la esperanza inventa inviernos
para lavar el diccionario y reemplazar los muros
por ventanas, las tumbas por jardines.
Ahora llora sobre un ataúd de vinagre el misterio
de Lautréamont, a lo mejor caminas con los zapatos de Sade.
Ahora mis seres queridos devalúan la claridad de las lágrimas.
Es decir, mi destierro en la misma tierra,
rodeado de adoquines, asfalto y puertas cerradas.
Quizás merezca mi carne todos los reproches,
quizás deba buscar en los armarios el rostro de antes,
y el oficio de hablar con las baldosas,
dispersarme en las pupilas de tantos ojos,
lavar secretamente la memoria
y decir un adiós rotundo a este magma donde los colores
se arremolinan para hacer de la boca un aliento de flemas
o simplemente, una sombra donde cielo y tierra se juntan,
donde cielo y tierra tiemblen ingenuamente.
Del libro: «El búho de Lautréamont», Barataria, 2008-2011
©André Cruchaga
© Ioana HAITCHI - Toate drepturile rezervate
