Imagen cogida de es.forwallpaper.com
ORA ÎNDOIELII
Doar azi şi mâinele necunoscut,
trupul din cadavru, nu miracolul.
Gol pieptul care numeşte în
umbră, incertă lumina care a fost şi va fi,
inutil cuţitul care se odihneşte
pe catafalc, secundul momentului care de-abia
mai respiră în uitarea
cuvântului.
E timpul dialogului cu cel
neajutorat, cu pământul la limita pietrei.
E timpul îndoielii şi al
instrumentelor sale, întunecate guri la poarta zahărului.
Să curgă, de-acum, tot
întunericul posibil, fiica îndoielii, să mă înece
în spaţiul prăpastiei, în
ignoranţa amabilă a bolţilor.
Fie să mă invadeze eucaliptul şi
imensul său firmament.
Nu am încredere în această lume a
exterminărilor şi armistiţiilor oarbe.
Nu am încredere în discurs şi
sintaxa lui de salivă, în ziua în care nu răsar morţi,
în cuvintele şoptite la urechea
oamenilor de stat când ajung la putere, în asprimea
consecinţă a resemnării, în apa
pe care ochii nici măcar nu şi-au imaginat-o.
(Nu ştiu dacă am putea trăi numai din cuvinte frumoase, din
cuvinte nedeşertificate;
din briza instinctivă a sucului din fruct, din numeroasele
calendare ale scapularilor,
din panoul publicitar al orizontului cu omul nou.
În ora focului, oglinda lichidă, absorbita in tot omenescul.
Cresc paiaţele ca muştele în spectacolul lumii.)
În cine să cred – spune-mi – în
acest foc de naufragii obosite? În cine?
În cine să cred, dacă lumina e
moartă, dacă graba e o peşteră şi goală?
Este ciudată siesta ruginei şi
mâinile ei harnice.
- Tu, când fugi, ştii ceva despre
aceste acorduri care scânteiază în geometria
coapselor, în contracerul de gravitatea
spermei. Aici, îndoiala şi frivolitatea ei,
comerţul, vânzările de arme şi bordelurile…
Barataria, 07.VII.2015
HORA DE LA DUDA
Sólo el ahora y el mañana
desconocido, el cuerpo en el cadáver, no el milagro.
Vacío el pecho que nombra en la
sombra, incierta la luz que ha sido y será,
vana la navaja que reposa sobre
el féretro, el segundo del instante que apenas
respira en el olvido de la
palabra.
Es hora de dialogar con lo
desvalido, con la tierra al límite de la piedra.
Es hora de la duda y sus
instrumentos, oscuras bocas en la puerta del azúcar.
Que fluya, ahora, toda la
oscuridad posible, hija de la duda, ahógame
en el espacio del despeñadero, en
la gentil ignorancia de las bóvedas.
Me invade el eucaluptus y su
largo firmamento.
Dudo de este mundo de exterminios
y ciegos armisticios.
Dudo del discurso y su sintaxis
de saliva, del día en que no amanecen muertos,
de las conversaciones al oído de
los estadistas de turno, de lo áspero
que resulta la resignación, del
agua ni siquiera imaginada en los ojos.
(No sé si podamos vivir sólo de palabras bonitas, de palabras no
desérticas;
de la brisa instintiva del zumo, de los muchos calendarios de
escapularios,
de la valla publicitaria del horizonte con el nuevo hombre.
En la hora del fuego, el espejo líquido, absorto sobre todo lo
humano.
Crecen los clowns como moscas en el divertimiento del mundo.)
¿A quién le creo, —dime— en este
fuego de cansados naufragios? ¿A quién?
¿A quién le creo, si la luz es
muerte, si la premura es cueva y hondonada?
Es extraña la siesta de la
herrumbre y sus manos hacendosas.
—Vos, cuando huís, sabés de estos
acordes que titilan en la geometría
de los ijares, en el contracielo
de la gravedad de la esperma. Ahí, la duda
y su desenfreno, el comercio, las
ventas de armas y y los prostíbulos…
Barataria, 07.VII.2015
No hay comentarios:
Publicar un comentario