Imagen cogida de la red
SIMETRIA HAOSULUI
În ce punct, haosul este alegoria
perfectă a universului, greutatea absolută a timpului ?
Ochii obţin tonalitatea
parabolelor.
Ne-am vărsat pe aceste spirale
boltite şi strigătele convulsive şi durerile.
Tot hohotul este simetric cu
zilele diasporei: De câtă copilărie avem nevoie
pentru a impulsiona aripile
? Şi de câte zile fără noapte pentru a
parcurge totul ?
– În faţa noastră, visele şi
perna arborelui morţii: noi, ca formă a haosului.
Tot ulciorul nopţii este pe bolta
întunecată; pasăre fără odihnă, poarta
ce absoarbe umanitatea suspinelor
şi respiraţiile oboselii.
- Toată această simetrie a
anarhiei sau a mizeriei am înăsprit-o cu degetul mare
al incertitudinii. Picătura
asfinţitului ne rupe flancurile.
Şi atunci, ce înseamnă această
paritate a ţărilor moarte şi a răsăriturilor despicate ?
Şi ce este în umbra sexului ce ne
uneşte, lumea inventată pentru ochi ?
Din ce ape gri e tristeţea
acestui timp, minutul ameţior al suspinelor, al oaselor ascuţite de singurătate
?
În armonia fisurilor, strigătul
creşte până la înec.
Există desfrâul ca o dezordine în
întreaga lume: întrebări în avans fără decenţă. Totul se stinge fără a găsi
oprirea. Toată această viaţă pentru lamentarea incertitudinilor.
În sufletul pereche al acestor
loviri, solstiţiul lumânărilor nesfârşite.
(gura curge într-o pledoarie a negrului din saliva secată: este
viaţa acest uragan de viori, petala putredă a suferinţei ?)
Zornăie metalul ce ne doare în
cercuri; material seminal împrăştiat la nesfârşit…
© André Cruchaga, Barataria,
06.VII.2015
© Traducerea Ioana Haitchi
–Jeanne Christiane, 08.07.2015, Klausenburg
Foto: Internet
SIMETRÍA DEL CAOS
¿En qué punto el caos es la
alegoría perfecta del universo, el peso absoluto
del tiempo? Los ojos adquieren la
tonalidad de las parábolas.
Nos deshacemos en esta espiral de
bóvedas y gritos y convulsas pesadumbres.
Todo el bramido es simétrico a
los días de la diáspora: ¿Cuántas infancias
necesitamos para impulsar las
alas? ¿Cuántos días sin noche para barrer
con todo? —Delante de nosotros, los
sueños y la almohada en el árbol
de la muerte: nosotros, esa forma
del caos.
Todo el cántaro de la noche es
bóveda oscura; pájaro sin respiro, la puerta,
que absorbe la humanidad de los
sollozos y los cansancios del aliento.
—Toda esta simetría de la anarquía
o el embrollo, nos aprieta hasta el pulgar
de la incertidumbre. La gota del
crepúsculo nos rompe los ijares.
¿Qué significa, entonces, esta
paridad de patrias muertas y rotos amaneceres?
¿Qué hay en la sombra del sexo
que nos junta, mundo inventado por los ojos?
¿De qué aguas grises la tristeza
de este tiempo, el vertiginoso minuto
del sollozo, los huesos punzantes
de la soledad?
En la armonía de las grietas,
crece el grito hasta ahogarnos.
Hay desenfreno como desorden en
todo el mundo: avanzan las preguntas,
pero no el decoro. Todo es morir
sin encontrar la cerradura. Todo es vivir hacia
el largo lamento de las
improbabilidades.
En el alma gemela de estos
agolpamientos, los cirios inacabables del solsticio;
(fluye la boca suplicante del yo negro de la saliva seca: ¿es vida
este huracán
de violines, el pétalo podrido de la angustia?)
Zumba el metal que nos duele en
las ojeras; el semen acurrucado del sinfín…
© André Cruchaga, Barataria,
06.VII.2015
© Ioana Haitchi – Copyright –
Toate drepturile rezervate
No hay comentarios:
Publicar un comentario