©Fotografía Imagen Pinterest
FAȚADA
Viața trece ca un potop de ferestre, între
gesturi
și imensitatea apusurilor.
Îți riști vocea strigând la ore: o fațadă nemișcată
unde se plânge ultima iubire, un sicriu lung acolo unde e necesar
un corp, o țigară care arde toate cuvintele
care se aud de cealaltă parte a oglinzii, între ceață și vis.
Întotdeauna scrisul este o febră a fețelor suprapuse:
Râsete se aud și reci încuietori și mușcături adânci ale aplauzelor.
Chiar de la ușă văd câteva păsări care îmi amintesc de fereastra
trenurilor: ochii ies în dezordine ca o scenă gotică
până când dispar în hăul orizontului.
Lângă pantofii mei se revarsă noaptea: este aceeași noapte care insistă
în pâlpâirea ei, aceeași noapte care îmi acoperă fața.
și imensitatea apusurilor.
Îți riști vocea strigând la ore: o fațadă nemișcată
unde se plânge ultima iubire, un sicriu lung acolo unde e necesar
un corp, o țigară care arde toate cuvintele
care se aud de cealaltă parte a oglinzii, între ceață și vis.
Întotdeauna scrisul este o febră a fețelor suprapuse:
Râsete se aud și reci încuietori și mușcături adânci ale aplauzelor.
Chiar de la ușă văd câteva păsări care îmi amintesc de fereastra
trenurilor: ochii ies în dezordine ca o scenă gotică
până când dispar în hăul orizontului.
Lângă pantofii mei se revarsă noaptea: este aceeași noapte care insistă
în pâlpâirea ei, aceeași noapte care îmi acoperă fața.
Din
cartea, Pragul suspiciunii, 2020
©
©André Cruchaga, 02.05.2020
© Traducerea Ioana HAITCHI, 03.05.2020, Klausenburg
© Traducerea Ioana HAITCHI, 03.05.2020, Klausenburg
FACHADA
La vida transcurre
como un diluvio de ventanales, entre gestos
y la inmensidad de
los atardeceres.
Uno arriesga la
voz gritándole a las horas: una fachada inmóvil
donde se llora el
último amor, un féretro de largo donde hace falta
un cuerpo, un
cigarro que queme todas las palabras
que se escuchan al
otro lado del espejo, entre la neblina y el sueño.
Siempre la
escritura es una fiebre de rostros superpuestos:
se escuchan risas
y cerraduras de frío y moscas de largos aplausos.
Desde la puerta
veo algunos pájaros y recuerdo la ventanilla
de los trenes: los
ojos salen en desbandada como una escena gótica
hasta desaparecer
en el hueco del horizonte.
Junto a mis
zapatos anochece: es la misma noche que insiste
en su parpadeo, la
misma noche que cubre mi rostro.
Del
libro: Umbral de la sospecha, 2020.
©André
Cruchaga
©Fotografía Imagen Pinterest
No hay comentarios:
Publicar un comentario