© Tablou Lars Axa Larsson
NEPUTINȚĂ
Aici sunetul pietrificat al goliciunii,
uimirea pe care o au
focurile copilăriei și aroma pământului atunci când plouă.
Aici dor cimitirele și tirania lor de oase.
Tremură zorii la fel ca noaptea în agonia ei de lumină.
Beau întunericul singuratic în ulciorul mizeriei.
Zumba focului care încă supraviețuiește în cicatricea vie a gurii.
Nu știu dacă să râd de neputință atunci când doare cuvântul de dragoste.
Sunt cel mai rău de pe umărul ridurilor, peste degetele trandafirii
care devorează strălucirea: sunt cel mai rău când nu pot merge
deasupra apelor mării, nici să-ți rețin trupul într-o dimineață
de pini, nici să reinventez un paradis.
Un mănunchi de oase mi-a străpuns cerul gurii: în sete, doar cobor
până când mă voi stinge în sânii opaci ai unui tril.
Sunt cel mai rău trecător de pe platformele de mucegai:
pieptul meu se îndepărtează, ca acea pasăre a zorilor
care s-a lăsat învăluită de vântul de nord al unui timp impasibil și vast.
focurile copilăriei și aroma pământului atunci când plouă.
Aici dor cimitirele și tirania lor de oase.
Tremură zorii la fel ca noaptea în agonia ei de lumină.
Beau întunericul singuratic în ulciorul mizeriei.
Zumba focului care încă supraviețuiește în cicatricea vie a gurii.
Nu știu dacă să râd de neputință atunci când doare cuvântul de dragoste.
Sunt cel mai rău de pe umărul ridurilor, peste degetele trandafirii
care devorează strălucirea: sunt cel mai rău când nu pot merge
deasupra apelor mării, nici să-ți rețin trupul într-o dimineață
de pini, nici să reinventez un paradis.
Un mănunchi de oase mi-a străpuns cerul gurii: în sete, doar cobor
până când mă voi stinge în sânii opaci ai unui tril.
Sunt cel mai rău trecător de pe platformele de mucegai:
pieptul meu se îndepărtează, ca acea pasăre a zorilor
care s-a lăsat învăluită de vântul de nord al unui timp impasibil și vast.
Din cartea: Umbra suspiciunii, 2020
©André Cruchaga, 30.04.2020
© Traducerea Ioana HAITCHI, 03.05.2020, Klausenburg
© Traducerea Ioana HAITCHI, 03.05.2020, Klausenburg
IMPOTENCIA
Aquí el sonido petrificado de la desnudez,
el asombro que tiene
los fuegos de la infancia y el aroma de la tierra cuando llueve.
Aquí duelen los cementerios y su tiranía de huesos.
Tiembla el alba igual que la noche en su agonía de la luz.
Bebo la oscuridad solitaria en el cántaro de la miseria.
Zumba el fuego que aún pervive en la cicatriz viva de la boca.
No sé si reír de impotencia cuando me duele la palabra amor.
Soy lo peor sobre el hombro de las arrugas, sobre la rosa de peces
que devora el resplandor: soy lo peor cuando no puedo caminar
sobre las aguas del mar, ni retener tu cuerpo en una mañana
de pinos, ni reinventarte un paraíso.
Un manojo de huesos horada mi paladar: en la sed solo desciendo
hasta desvanecerme en los senos opacos de un trino.
Soy el peor transeúnte sobre andenes de moho:
mi pecho es remoto, como aquel pájaro de la aurora
que se embriaga en el cierzo de un tiempo impasible y vasto.
los fuegos de la infancia y el aroma de la tierra cuando llueve.
Aquí duelen los cementerios y su tiranía de huesos.
Tiembla el alba igual que la noche en su agonía de la luz.
Bebo la oscuridad solitaria en el cántaro de la miseria.
Zumba el fuego que aún pervive en la cicatriz viva de la boca.
No sé si reír de impotencia cuando me duele la palabra amor.
Soy lo peor sobre el hombro de las arrugas, sobre la rosa de peces
que devora el resplandor: soy lo peor cuando no puedo caminar
sobre las aguas del mar, ni retener tu cuerpo en una mañana
de pinos, ni reinventarte un paraíso.
Un manojo de huesos horada mi paladar: en la sed solo desciendo
hasta desvanecerme en los senos opacos de un trino.
Soy el peor transeúnte sobre andenes de moho:
mi pecho es remoto, como aquel pájaro de la aurora
que se embriaga en el cierzo de un tiempo impasible y vasto.
Del libro: Umbral de la sospecha, 2020.
©André Cruchaga
© Tablou Lars Axa Larsson
© Tablou Lars Axa Larsson
No hay comentarios:
Publicar un comentario