DEVASTARE

Imagen Pinterest

DEVASTARE

În întuneric, degetele înfipte în abis şi reprimarea poftelor sărind peste crăpăturile circumcizate ale setei. Pare o eternitate beatitudinea pierderii, rupând coşmarurile unde se amestecă toate sacrificiile posibile. Corpul aluviunii nu este o pasăre de trecere de centurile mortale ale opulenței. Uneori trebuie doar să mori pentru a înţelege limbajul absolut. Sau să întorci spatele  înălţimilor. Sau să expiri în dune tot mirajul. (Întotdeauna trebuie să ai răbdare în faţa colţilor amenințători ai bestiei  rӑspândite în cele mai adânci unghere. Tot iadul s-a lipit de ulciorul de rouă al rănii.)

Distanţa, deşi mizerabilă, îmi dă iertarea necesară pentru atragerea suflării atâtor prădări. Așadar, evit ruşinea frisoanelor şi devastările care produc nenumăratele scântei ale valurilor.

©André Cruchaga, 22.12.2018
© Ioana Haitchi.Traducerea, 23.12.2018, Klausenburg

DEVASTACIÓN

En la oscuridad, los dedos incrustados en el abismo y el pespunte de ansias saltando sobre las grietas circuncidadas del guiso. Parece una eternidad la beatitud del extravío, romper las pesadillas donde se mezclan todos los degüellos posibles. El casco de los aluviones no es un ave de paso en los mortíferos centavos de la opulencia. A veces sólo hay que morir para entender el lenguaje del absoluto. O girar al revés de las alturas. O exhalar en el médano todo el espejismo. (Siempre hay que ser paciente frente a los colmillos del zumbido de la bestia descuartizada en el rincón de las vegetaciones más espesas. Todo el infierno está ceñido al cántaro de rocío de la herida.)

La distancia, aunque miserable, me da la absolución necesaria para remolcar el aliento de tantas depredaciones. Y así, evitar la turbación de los escalofríos y las devastaciones que producen las innumerables centellas del oleaje.

Del libro: “Antípodas del espejo”, 2018

©André Cruchaga, 

ARTIFICIU

Imagen Pinterest

ARTIFICIU

A trebuit să ne prefacem, atunci, fiecare tortură: întunericul irascibil al statuilor, chiar şi moartea orgasmică a epifaniilor, sau acea coroană de chiparos a absolutului. Cu buzunarele până la gâtul suferinţei, această soartă a greutății inexpresivului. (Uneori, primăvara plumburie a după-amiezii și ferestrele speriate ale ochilor mei: înainte de muţenie, tot adevărul e suspicios. Astăzi, iminentă și incoloră, acea vârstă rătăcitoare a incendiilor, marea viselor în coșmarurile mele.) Du-te şi umblă, întorcându-te la vest.

Din cartea: Antipozii oglinzii, 2018

©Ioana Haitchi

©  André Cruchaga
© Traducerea, 23.12.2018, Klausenburg

ARTIFICIO

Había que fingir, entonces, cada tortura: la irascible oscuridad de las estatuas, aun la muerte orgásmica de las epifanías, o esa corona de ciprés del absoluto. Con los bolsillos hasta el cuello de la angustia, esta suerte del peso de lo inexpresivo. (A ratos, el manantial plomizo de la tarde y las ventanas ahuyentadas de mis ojos: ante la mudez, toda verdad es sospechosa. Hoy, inminente e incolora aquella edad errante de incendios, el mar del sueño en mis pesadillas.) Ve y anda, volviéndote al poniente.

Del libro: Antípodas del espejo, 2018
©André Cruchaga

MEMORIA ULEIULUI

Imagen: Pinterest

MEMORIA ULEIULUI

În interiorul gâtului, mâna ușoară a vântului și muzica mereu vie a pinilor. (Fiecare nuditate vine peste propria sa lumină, această memorie care ne aminteşte de umbre.)

În ochi, braţele pământului şi răpirea lui infinită.

Totul e necruţător şi dur, ca granitul îmbrăţişat de ruguri antice. Timpul este al nimănui şi merge la întâlnirea noastră: apasă așternutul frunzelor de-a lungul orelor.

Începând de azi îmi rămâne doar setea şi nuanţele uleiului din copilărie.

Dacă trăiesc, este pentru a strânge această durere intensă de a fi, mușcând resturi de țărână, înălțându-mă în atât de multe răsărituri scufundate. (Pieptul se cutremură în frigul lui neajutorat și inexorabil, târându-și cenușa cu sicriele lor iubitoare.)

Din Poemele neîncrederii, 2018

©André Cruchaga

©Ioana Haitchi, traducerea, 15.07.2018, Klausenburg

Imagine: Pinterest

MEMORIA AL ÓLEO

Dentro de la garganta, la mano ligera del viento y la música siempre viva de los pinos. (A cada desnudez le sobreviene su propia luz, esa memoria que nos recuerda las sombras.)

En el ojo, los brazos de la tierra y su arrebatado infinito.

Todo es implacable y adusto como el granito abrasado por piras antiquísimas. El tiempo es de nadie y pasa a nuestro encuentro: deprime la fronda espesa de la hojarasca encima de las horas.

Del hoy, sólo me queda la sed y los matices al óleo de la infancia.

Si vivo es para acumular este dolor intenso de ser, morder los residuos del barro, afirmarme en tantos amaneceres sumergidos. (El pecho se estremece con su frío inerme e inexorable, reptan las cenizas con sus féretros amorosos.)

De Poemas del descreimiento, 2018

©André Cruchaga

Imagen: Pinterest