Imagen cogida de la red
ABSENŢE
Îmi
sângerează toate păsările de apă ale absenţei: deasupra peisajului ardent
al
mlaştinii din piept, această barbotare a peştilor.
Nimic
nu mă mai salvează, nici măcar buzunarele mele, de brutalitatea
[acestor carenţe.
Supravieţuim
în ochiul montat în paradis ori în cariile molestării;
Mereu
această privire în pământ, condiţia potcoavei.
(Mă învinuiesc atunci când greutatea murmurului
însângerează grădinile
[şi eternitatea
se transformă într-o dramă; aici ne predăm în
răceala oaselor,
în lemnul surd al falsei stupori, în gurile de
doliu izvorând din ruină.)
Fiecare
spaţiu ne încovoiază speranţa, ne împinge în umbra strigătului
din
piatra obscură, unde respitraţia nu pătrunde,
nici
nu se înalţă diafane oglinzi.
Unii
învaţă să umble, diluând toate ciudăţeniile înaintea porţilor curbe
ale
strigătului: nu e de mirare ţara cu ore lungi de tristeţe; nu este, precum
noroioasa
ispravă a grindinei, sensibilitatea ce rămâne despuiată în faţa ororii,
coşmarul
sudorii din bordeluri,
strănuturile
gălbui ale după-amiezelor peste viscolul calendarelor.
—În fiecare copil, atârnă de
multe ori alte copilării, doliufără sfârșit
și tăceri ce nu se înţeleg decât în tăcere.
și tăceri ce nu se înţeleg decât în tăcere.
Din măruntaiele ruginei (tu) te-ai desprins de
musca din coastele mele,
ca un clopot surd în sângele meu, în ochii mei
morţi
şi dispersezi palpitaţia in viduri...
©
André Cruchaga
©
Traducerea Ioana Haitchi – Jeanne Christiane, 11.08.2015, Klausenburg
Foto:
Internet
AUSENCIAS
Me sangran todos los pájaros acuáticos de la ausencia: sobre el paisaje ardiente
del pantano del pecho, este invierno a borbotones de peces.
Nada hay, también en mis bolsillos, salvo la brutalidad de tantas carencias.
Sobrevivimos al ojo montado en el paraíso, o a la caries del vejamen;
abajo, siempre de bruces la condición de herradura.
(Me faltas cuando la pesadez del murmullo sangra los jardines y la eternidad
se torna un drama; aquí nos entregamos a la frialdad de los huesos,
a la madera sorda del falso estupor, a bocas enlutadas que brotan de la ruina.
Me faltas en esta melancolía de girasoles desvaídos y desmemoriados.)
Cada espacio encorva nuestra esperanza, nos empuja hacia la sombra del grito,
a la piedra oscura donde no se permea la respiración,
ni se alzan diáfanos los espejos.
Uno aprende a caminar diluyendo todas las extrañezas ante las verjas curvas
del aullido: no es extraño el país de largas horas de tristeza; no lo es, también,
la turbia hazaña del granizo, la ternura que queda desnuda frente al horror,
la pesadilla del sudor de los prostíbulos,
los estornudos amarillentos de las tardes sobre la ventisca del calendario.
—En cada niño, cuelgan a menudo otras infancias, interminables lutos,
y silencios que solo se entienden en el silencio.
Dentro de los dominios de la herrumbre, (vos) desprendida de los moscardones
de mis costillas, como una campana sorda en mi sangre, muertos mis ojos
y dispersa la palpitación de los vacíos…
©
André Cruchaga, Barataria, 09.VIII.2015
©
Ioana Haitchi – Copyright – Toate drepturile rezervate
No hay comentarios:
Publicar un comentario