ALEGORIE

Imagen cogida de la red

ALEGORIE

Nu există vreo imagine a acelei limbi şi a paşilor mei

pe acel tărâm care astăzi să fi dispărut.

Corăbiile cu pânze bat la uşile

văzduhului unde continui să fiu.

RAFAEL CADENAS

Salut dimineţile dinăuntru, când chitara cocoşului răsună din curtea interioară cu uşi şi ferestre. Salut acest alb al viselor devenind lumină, recuperând streșinile zilei; salvez ora nepotrivită, echipele de agricultori aprind schelele aromei, – tu şi cu mine, lipiţi de vatra călduţă a pieptului, cu cuvintele necesare ca să nu se arcuiască nicigura, nici pieptul, nici supărarea din seara trecută. Sunt nenumărate pleoapele streşinilor; ieri ne-a făcut să tăcem doliul, astăzi creşte vântul ca un cârd de păsări, de la picioare până la tâmple: de la casă până în stradă ne adăposteşte trunchiul pieptului, adâncul intim al răsuflării cu flacăra sa aprinsă. (Noi, călătorii, păstrăm mereu perna în gând; pe drum deschidem mâinile entuziasmului, să zicem că descoperim prezentul lampadarelor, opera setei de profunzime.) În fond, scrutăm cuvintele, preţul pe care pielea îl are pentru pepiniere, fetrul licuricilor în conştiinţă. Să zicem că o zi poate face diferenţa: astăzi totul este posibil în braţe.

Barataria, noiembrie 2011

Traducere în română de  Elena Liliana Popescu 

ALEGORÍA

De aquel idioma y de mis pasos por la tierra dicha no existe

imagen que esté hoy extinguida.

Los veleros tocan a las puertas

del aire donde persisto.

RAFAEL CADENAS

Saludo las mañanas desde dentro, cuando la guitarra del gallo emerge del patio con puertas y ventanas. Saludo ese blanco de los sueños haciéndose luz, recobrando los aleros del día; salvo la deshora, las faenas encienden los andamios del sabor, —vos y yo, apegados al fogón tibio del pecho, con las palabras necesarias para no curvar la boca, ni el pecho, ni la giba de la noche anterior. Son innumerables los párpados de los aleros; ayer nos hizo callar el luto, hoy crece el viento como una hilera de pájaros, desde los pies hasta las sienes: desde la casa a las aceras nos abriga la rama del pecho, la entraña íntima del aliento con su vívida flama. (Los viajantes siempre guardamos la almohada en la memoria; en la marcha abrimos las manos del entusiasmo, digamos que descubrimos el presente de las lámparas, la obra del apetito a profundidad.) En el fondo, escrutamos las palabras, el precio que tiene la piel para los almácigos, el fieltro de las luciérnagas en la conciencia. Digamos que un día puede hacer la diferencia: hoy todo es posible en los brazos.

Barataria, noviembre de 2011