Imagen cogida de la red
ALEGORIE
Nu există vreo imagine a acelei limbi şi a paşilor mei
pe acel tărâm care astăzi să fi dispărut.
Corăbiile cu pânze bat la uşile
văzduhului unde continui să fiu.
RAFAEL CADENAS
Salut
dimineţile dinăuntru, când chitara cocoşului răsună din curtea interioară cu
uşi şi ferestre. Salut acest alb al
viselor devenind lumină, recuperând streșinile
zilei; salvez ora nepotrivită, echipele de agricultori aprind schelele aromei,
– tu şi cu mine, lipiţi de vatra călduţă a pieptului, cu cuvintele necesare ca
să nu se arcuiască nicigura, nici pieptul, nici supărarea din seara trecută.
Sunt nenumărate pleoapele streşinilor; ieri ne-a făcut să tăcem doliul, astăzi
creşte vântul ca un cârd de păsări, de la picioare până la tâmple: de la casă
până în stradă ne adăposteşte trunchiul pieptului, adâncul intim al răsuflării
cu flacăra sa aprinsă. (Noi, călătorii, păstrăm mereu perna în gând; pe drum deschidem mâinile
entuziasmului, să zicem că descoperim prezentul lampadarelor, opera setei de
profunzime.) În fond,
scrutăm cuvintele, preţul pe care pielea îl are pentru pepiniere, fetrul
licuricilor în conştiinţă. Să zicem că o zi poate face diferenţa:
astăzi totul este posibil în braţe.
Barataria, noiembrie 2011
Traducere
în română de Elena Liliana Popescu
ALEGORÍA
De aquel idioma y de mis pasos por la tierra dicha no existe
imagen que esté hoy extinguida.
Los veleros tocan a las puertas
del aire donde persisto.
RAFAEL CADENAS
Saludo las mañanas desde dentro, cuando la guitarra del gallo emerge
del patio con puertas y ventanas. Saludo ese blanco de los sueños haciéndose
luz, recobrando los aleros del día; salvo la deshora, las faenas encienden los
andamios del sabor, —vos y yo, apegados al fogón tibio del pecho, con las
palabras necesarias para no curvar la boca, ni el pecho, ni la giba de la noche
anterior. Son innumerables los párpados de los aleros; ayer nos hizo callar el
luto, hoy crece el viento como una hilera de pájaros, desde los pies hasta las
sienes: desde la casa a las aceras nos abriga la rama del pecho, la entraña
íntima del aliento con su vívida flama. (Los viajantes
siempre guardamos la almohada en la memoria; en la marcha abrimos las manos del
entusiasmo, digamos que descubrimos el presente de las lámparas, la obra del
apetito a profundidad.) En el fondo, escrutamos las
palabras, el precio que tiene la piel para los almácigos, el fieltro de las
luciérnagas en la conciencia. Digamos que un día puede hacer la diferencia: hoy
todo es posible en los brazos.
Barataria, noviembre de 2011
No hay comentarios:
Publicar un comentario