ORDINEA DE ZI A PEISAJULUI

La imagen ha sido cogida de mil-paisajes.blogspot.com

ORDINEA DE ZI A PEISAJULUI

Îmi îngrop pumnul în vocea lui slabă

ALEX PAUSIDES

(Să mergem, chiar dacă nu-ţi doreşti până la neprimitoarele ape topite de scările din pagini. Acolo ţigările cu seminţe de in împrăştiate în jocurile matinale din grădină sau în orele nocturne, după bunul plac  al pulsării vasului. Zi de zi ne subţiem buzele de sete, frigul ne cucereşte mâinile, căutăm în ramuri pasărea morţii, ne întoarcem implacabil în sacul cu iluzii, tragem în jaguari ca să muşte din hainele noastre, ne dezbrăcăm credinţa în întunecimea orgasmelor, acelaşi flux care de multe ori devine ursuz - putem într-o zi să ne eliberăm de moartea asta cu pauze, să rupem marginile neliniştii, să scriem un alt poem cu gesturile tipice polenului? Ca să rescriem agenda noastră de lut avem nevoie de sexul libelulelor, de tehnica de balansoar a mării sau de cerneală, de tramvaiele suspendate de colţurile dimineţii…)

La intersecţia colajului seminal, cuvintele răvăşite ale scrâşnetului;

aurora cu palpitaţiile ei diurne înainte ca zorile să moară:

—Sigur că ai îndoieli, tocmai am rescris idioata de melancolie în toate

formele ei posibile, am pictat intemperia scărilor.

În visele pe care nu le mai ştiu —priveşte— flanela de sare a răsăritului

cu bătrânele subsoluri de întuneric.

Acel robinet al apelor topite, în peretele Paginii albe,

chiar timpul ne moare în propriile mâini;

pe dinăuntru pâinea ar trebui să ne cruţe umbrele, dar pietrele

din morgă trag cu urechea la secunzii visului de trecere.

Întrebarea va fi mereu aceeaşi. Moartea va fi aceeaşi

moarte, deşi se ascunde în catedrala viscerelor noastre, deşi

polenul extaziază zborul.

Nu mai suport agenda asta paralelă fără pastă de dinţi, dar şi fără dezgust.

Pe saltea, chiştoace şi sutiene, vârste transpirate.

Barataria, 11.II.2013


Traducere în română de  Alice valeria Micu

AGENDA DEL PAISAJE

hundo mi puño en sus vocales débiles…

ALEX PAUSIDES

(Vamos, aunque no lo quiera hacia lo inhóspito de las aguas derretidas en la escalera de las sábanas. Allí los puchitos de linaza colados en los juegos matinales del jardín o, en las horas nocturnas, al antojo de las pulsiones del vaso. Día a día afilamos los labios de la sed, despojamos las manos del frío, buscamos en la rama el pájaro de la muerte, nos volvemos implacables en la bolsa de las ilusiones, dibujamos jaguares para que muerdan nuestras vestimentas, desnudamos la fe en la oscuridad de los orgasmos, el mismo fluir que a menudo se vuelve huraño, —¿podremos un día liberarnos de esta muerte a pausas, romper las aristas de la desazón, escribir otro poema con los gestos típicos del polen? Para reescribir nuestra agenda de arcilla, necesitamos el sexo de las libélulas, la técnica del balanceo del mar o de la tinta, los tranvías colgando de las esquinas de la madrugada…)

En la bifurcación del collage del semen, las palabras trasegadas del crujir,

la aurora con sus pulsiones diurnas antes que mueran las sábanas:

—Por si hay dudas, ya hemos reescrito la idiotez de la melancolía en todas

sus formas posibles, hemos pintado la intemperie de escaleras.

Hacia sueños que ya no conozco, —miradme— la franela de sal del viento

con sus viejos sótanos de oscuridad.

Aquel grifo de las aguas derretidas, en la pared de la página en blanco,

y el tiempo que se nos muere en nuestras manos;

dentro de qué pan deben cruzar nuestras hambres, sin que las piedras

de las morgues acechen

los segundos del entresueño del tránsito.

La pregunta será siempre la misma. La muerte será la misma muerte, aunque

se disfrace de catedral en nuestras vísceras, aunque el polen extasíe el vuelo.

Ya no aquella agenda paralela sin dentífricos, tampoco el asco.

Sobre el tapiz, las colillas y los sostenes, las edades transpiradas…

Barataria, 11.II.2013