Imagen: Pinterest
DE
CEALALTĂ PARTE A UMBREI
De
cealaltă parte a umbrei, nicio lumină, doar coasa timpului:
—oglindӑ
nesfârșită a vidului în ochi;
petala
utopiei sângerând în focul ei.
Statui
de sare sau cenușă care le vorbesc ochilor.
Cuvântul
se înfruptӑ din cărbunii focului,
măsoarӑ
marginile în coliere de venin,
în
luminatorul terebentinei,
în
Cabala timpanelor,
Îîn
zâmbetul sinistru al limbii:
lasciva
cerititudine care ţese salivă
într-o
grotă adâncӑ plinӑ de fisuri.
În
spatele luminilor, blinduri de baie, flamuri, caserole:
O
lume de noapte ce coexistă cu dorinţa.
O
lume sigilatӑ de cornişe îşi linge criptele dorinţelor
sau
caverna în care visele se îngrӑmӑdesc în bocet sau în cenuşă.
Totul
e subliminal când lӑmpile se opresc din rugină
în
linia lor de foc docil.
Când
splendoarea moare fără naştere,
și
oglinzile rӑmân mute,
atunci
când partea nevӑzutӑ arde în abisul ursuz.
Între
consemnele rugului dur, întunericul se întoarce în nord
din
ceaţӑ,
la
nord de graniţe, a căror sare o văd reflectatӑ în pupile.
Visul
fără înfrângere este vinovat,
e
arma puternicӑ a suprimӑrii.
Uluirea
nu trebuie sӑ fie în trezirea lui misterioasӑ.
N-ar
trebui să fie o scurtă dună de fitil,
nici
rictusul inconfundabil ar arcaşului,
sloganul
oficial al liturghiei,
ci
patul chemat al pӑsӑrii,
suma
exactă în care sprâncenele îşi consumă designul,
aerul
fără de răutate,
aerul
solar al solstitiilor cu un piedestal de braţe
pe
care oglinzile îl revendincӑ împreunӑ cu transparenţa lor umedă…
Pentru
a păşi în locul în care viaţa are o răscruce de drumuri.
—istoria lui vocativӑ de
simboluri,
lumea
se sfărâmă încet în fum.
Nopţile
sau pietrele sunt în tulul buzelor,
în
râurile cosmice
din
simfonii,
în
memoria care aduce inimii,
balcoane
fără somn
—sigilii
întunecate ale unei claritӑţi rituale.
Eterul
liniilor vorace
desenează
soarta;
Adevărul
ca un preludiu al memoriei încă nu se dezvăluie
cavitӑţii
lui verticale.
Nӑlucile
roiesc în faţa ochilor,
unde
rădăcina ar trebui să scrie paginile vântului nordic și fineţea argintului viu.
Dar
nu e aşa.
Pentru
Triumful Luminii, încă lipsesc ostilele
certitudini
şi nopţile ce vor coborî ca steagurile în bernӑ.
De
cealaltă parte a oricărui inventar,
întotdeauna
există nostalgia veche.
Vitraliul
din lumina ei premonitorie,
misiunea
imaginii împletite cu giulgiu,
cum
ar fi viaţa, aburii şi pleoapele incerte.
Dar
chiar şi aşa, încă prin densitatea ceţii,
trebuie
să revendici
teritoriul
ochilor şi al viselor ca pe o maree care absoarbe
genele
din celofanul aerului,
în
intriga sa locuită de sine.
Acesta
va fi lumina ireversibilă a calendarului care cere gândire,
prosopul
peste pori,
firul
din iarba însetată,
înşelăciunea
care iese din mască,
propria
lumină pe scenă, spuma de pe val,
—arta
mӑrii, materia uşoarӑ a visului.
De
cealaltă parte a umbrei, pulsul întunecat al viselor,
nuditate
completă fӑrӑ lumină.
Inventarul
gunoiului
și
nu claritatea în batista lui minerală.
De
cealaltă parte a umbrei, alte umbre
Într
o premoniţie umedă, aruncând lumina întro momealӑ a oglinzilor.
Din cartea Intimitatea
dezrădăcinӑrii, 2008 (nepublicată) 130 pagini
© Traducerea Ioana
HAITCHI, 23.01.2018, Klausenburg
© André Cruchaga
Imagine pinterest
© Ioana HAITCHI –
Copyrght – Toate drepturile rezervate
AL OTRO LADO DE LA SOMBRA
Al
otro lado de la sombra, no la luz, sino la guadaña del tiempo:
—espejo
sin fin del vacío en los ojos;
el
pétalo de la utopía sangrando en su fuego.
Estatuas
de sal o de ceniza que nombran los ojos.
La
palabra consume los rescoldos del fuego,
la
medida del filo en los collares del veneno,
en
el tragaluz de la trementina,
en
la cábala de los timbales,
en
la sonrisa siniestra de la lengua:
lasciva
certidumbre que teje la saliva
en
la gruta profunda de las grietas.
Atrás
de los focos, persianas de baños, gallardetes, cacerolas:
un
mundo nocturno convive con el albedrío.
Un
mundo de sigilosas cornisas lame las criptas de los deseos
o
la caverna donde los sueños amontonan gemidos o de ceniza.
Todo
es subliminal cuando los candiles apagan la herrumbre
de
su dócil línea de fuego.
Cuando
el esplendor muere sin nacer,
y
los espejos quedan mudos,
cuando
el reverso arde en hosco abismo.
Entre
consignas de áspera zarza, la oscuridad se vuelve norte
de
la bruma,
norte
de fronteras cuya sal veo reflejada en las pupilas.
El
sueño sin vencidos es adviento,
es
arma de potente abolición.
La
usura no debe caber en su misteriosa estela encendida.
No
debe ser la duna breve del pabilo,
ni
el inequívoco rictus del arquero,
el
slogan oficiante de la liturgia,
sino
el lecho convocado del pájaro,
la
suma exacta donde los celajes consuman su designio,
el
aire sin malicia,
el
aire solar de los solsticios con un pedestal de brazos
que
los espejos reivindican con su húmeda transparencia…
Al
paso donde la vida esgrime sus encrucijadas
—su
vocativa historia de símbolos,
el
mundo se deshace lentamente en ceñido humo.
Noches
o piedras hay en el tul de los labios,
en
los ríos cósmicos
de
las sinfonías,
en
la memoria que cede al corazón,
desvelados
balcones
—oscuros
sigilos de una claridad ritual.
Éter
de voraces líneas
dibujan
el destino;
la
verdad como preludio de la memoria aún no desvela
su
cavidad vertical.
Señuelos
pululan frente a los ojos,
allí
donde la raíz debería escribir páginas de cierzo y terso azogue…
Pero
no es así.
Para
el triunfo de la luz, todavía faltan hostiles
certidumbres
y noches que arriar como banderas desvaídas.
Al
otro lado de cualquier inventario,
siempre
hay viejas nostalgias.
Los
vitrales en su premonitoria luz,
urden
imágenes trenzadas de sudarios,
como
la vida, de vahos e inciertos párpados.
Pero
aún así entre los ahogos de la niebla,
es
necesario reivindicar
el
territorio de los ojos y los sueños como una marea que absorba
las
pestañas en el celofán del aire,
en
su habitada trama de rieles.
Será
la irreversible luz del calendario la que reclame
el
pensamiento,
la
toalla sobre los poros,
el
hilo del destello en la hierba sedienta,
el
engaño saliendo de la máscara,
la
propia luz en escenario, la espuma sobre la ola,
—arte
del mar, liviana materia del sueño.
Al
otro lado de la sombra, el oscuro palpitar de los sueños,
la
desnudez plena y no la luz.
El
inventario de la hojarasca
y
no la claridad en su pañuelo mineral.
Al
otro lado de la sombra, otras sombras
en
húmeda premonición tirando la luz en un señuelo de espejos.
Del libro INTIMIDAD DEL
DESARRAIGO, 2008 (Inédito) 130 pp
© André Cruchaga
No hay comentarios:
Publicar un comentario