viernes, 2 de julio de 2021

NAVIGATOR│ NAVEGANTE

 

© Obra pictórica de Lars Kristian Hansen


NAVIGATOR

 

 

Să știți, navigatorilor: cântecul sirenelor este stupid și monoton,

conversația lor plictisitoare și neîncetată; corpurile lor sunt acoperite

cu solzi, pline de alge și sargase.

Carnea lor a pește miroase.

Salvador Elizondo

 

 

Uneori visez că sunt Ulise într-o mare de circumstanțe reci.

Sau o creatură de sare bronzată de o anumită lumină totală a lumii subterane.

Agláope în nebunia paranoiei mele, înger în flăcări

în mijlocul apelor întunecate: creatura cu mâinile-i oarbe mă dezbracă,

orbește zidurile inimii care ne umplu de nisip,

orbește umbrele apei ca niște monede din piatră oxidată.

În degetele algelor se estompează orizontul,

poate magma unor creaturi virgine care îmi scrutează calea.

În extaz, un abis de pești mușcă din flancuri; și așa este

extazul lor, încât aud întregul cor al săgeților navelor

care-mi trec peste torace; chiar și inima mea învelită în giulgiu se ridică

de pe lespezile rămase din acel gol cu crâmpeie de praguri

interzise: toată nebunia mea este pe acea colină cu piepturi înalte.

Este iarna genitalilor care joacă în bordelul iernilor.

Dintre toate drumurile, acesta de spumă și accent de botez.

Aceasta în care fiecare început devine singurătate și cenușă jubiliară.

 

Din Drum dispers, 2021

 © André Cruchaga

© Traducerea: Ioana HAITCHI, 02.07.2021, Klausenburg

 

 

NAVEGANTE

 

 

Sabedlo navegantes: el canto de las sirenas es estúpido y monótono,

su conversación aburrida e incesante; sus cuerpos están cubiertos

de escamas, erizados de algas y sargazo.

Su carne huele a pescado.

Salvador Elizondo

 

 

A veces sueño que soy Ulyses en un mar de circunstancias frías.

O de una criatura de sal curtida por cierta luz total del inframundo.

Agláope en el desquicio de mis paranoias, ángel en llamas

en medio de aguas oscuras: la criatura me desviste con sus manos

ciegas, ciegas las paredes del corazón que nos colman de arena,

ciegas las sombras del agua como monedas de piedra oxidada.

En los dedos de las algas se difumina el horizonte,

quizás el magma de criaturas vírgenes que se asoman a mi camino.

En el arrebato un abismo de peces muerde los ijares;  y es tal

su arrobamiento, que escucho todo el coro de los dardos de naves

que cruzan sobre mi tórax: hasta mi corazón amortajado se levanta

de las losas quedadas de ese vacío con peñascos de umbrales

prohibidos: toda mi locura esta en esa colina de pechos altos.

Es el invierno de los genitales que juega a prostíbulo de inviernos.

Entre todos los caminos, este de espumarajo y bautismal acento.

Éste donde cada amanecer se hace soledad y jubilosa ceniza.

 

De Camino disperso, 2021

© André Cruchaga



No hay comentarios:

Publicar un comentario