© Obra pictórica de Lars Kristian
Hansen
NAVIGATOR
Să știți,
navigatorilor: cântecul sirenelor este stupid și monoton,
conversația
lor plictisitoare și neîncetată; corpurile lor sunt acoperite
cu solzi,
pline de alge și sargase.
Carnea lor
a pește miroase.
Salvador
Elizondo
Uneori visez că sunt Ulise într-o mare de circumstanțe
reci.
Sau o creatură de sare bronzată de o anumită lumină
totală a lumii subterane.
Agláope în nebunia paranoiei mele, înger în flăcări
în mijlocul apelor întunecate: creatura cu mâinile-i
oarbe mă dezbracă,
orbește zidurile inimii care ne umplu de nisip,
orbește umbrele apei ca niște monede din piatră
oxidată.
În degetele algelor se estompează orizontul,
poate magma unor creaturi virgine care îmi scrutează
calea.
În extaz, un abis de pești mușcă din flancuri; și așa
este
extazul lor, încât aud întregul cor al săgeților
navelor
care-mi trec peste torace; chiar și inima mea învelită
în giulgiu se ridică
de pe lespezile rămase din acel gol cu crâmpeie de
praguri
interzise: toată nebunia mea este pe acea colină cu
piepturi înalte.
Este iarna genitalilor care joacă în bordelul
iernilor.
Dintre toate drumurile, acesta de spumă și accent de
botez.
Aceasta în care fiecare început devine singurătate și
cenușă jubiliară.
Din Drum dispers, 2021
© André Cruchaga
© Traducerea: Ioana HAITCHI,
02.07.2021, Klausenburg
NAVEGANTE
Sabedlo
navegantes: el canto de las sirenas es estúpido y monótono,
su
conversación aburrida e incesante; sus cuerpos están cubiertos
de escamas,
erizados de algas y sargazo.
Su carne
huele a pescado.
Salvador
Elizondo
A veces sueño que soy Ulyses en un mar de
circunstancias frías.
O de una criatura de sal curtida por cierta luz total
del inframundo.
Agláope en el desquicio de mis paranoias, ángel en
llamas
en medio de aguas oscuras: la criatura me desviste con
sus manos
ciegas, ciegas las paredes del corazón que nos colman
de arena,
ciegas las sombras del agua como monedas de piedra
oxidada.
En los dedos de las algas se difumina el horizonte,
quizás el magma de criaturas vírgenes que se asoman a
mi camino.
En el arrebato un abismo de peces muerde los
ijares; y es tal
su arrobamiento, que escucho todo el coro de los
dardos de naves
que cruzan sobre mi tórax: hasta mi corazón amortajado
se levanta
de las losas quedadas de ese vacío con peñascos de
umbrales
prohibidos: toda mi locura esta en esa colina de
pechos altos.
Es el invierno de los genitales que juega a prostíbulo
de inviernos.
Entre todos los caminos, este de espumarajo y
bautismal acento.
Éste donde cada amanecer se hace soledad y jubilosa
ceniza.
De Camino disperso, 2021
© André Cruchaga
No hay comentarios:
Publicar un comentario