MEMORIA ULEIULUI

Imagen: Pinterest

MEMORIA ULEIULUI

În interiorul gâtului, mâna ușoară a vântului și muzica mereu vie a pinilor. (Fiecare nuditate vine peste propria sa lumină, această memorie care ne aminteşte de umbre.)

În ochi, braţele pământului şi răpirea lui infinită.

Totul e necruţător şi dur, ca granitul îmbrăţişat de ruguri antice. Timpul este al nimănui şi merge la întâlnirea noastră: apasă așternutul frunzelor de-a lungul orelor.

Începând de azi îmi rămâne doar setea şi nuanţele uleiului din copilărie.

Dacă trăiesc, este pentru a strânge această durere intensă de a fi, mușcând resturi de țărână, înălțându-mă în atât de multe răsărituri scufundate. (Pieptul se cutremură în frigul lui neajutorat și inexorabil, târându-și cenușa cu sicriele lor iubitoare.)

Din Poemele neîncrederii, 2018

©André Cruchaga

©Ioana Haitchi, traducerea, 15.07.2018, Klausenburg

Imagine: Pinterest

MEMORIA AL ÓLEO

Dentro de la garganta, la mano ligera del viento y la música siempre viva de los pinos. (A cada desnudez le sobreviene su propia luz, esa memoria que nos recuerda las sombras.)

En el ojo, los brazos de la tierra y su arrebatado infinito.

Todo es implacable y adusto como el granito abrasado por piras antiquísimas. El tiempo es de nadie y pasa a nuestro encuentro: deprime la fronda espesa de la hojarasca encima de las horas.

Del hoy, sólo me queda la sed y los matices al óleo de la infancia.

Si vivo es para acumular este dolor intenso de ser, morder los residuos del barro, afirmarme en tantos amaneceres sumergidos. (El pecho se estremece con su frío inerme e inexorable, reptan las cenizas con sus féretros amorosos.)

De Poemas del descreimiento, 2018

©André Cruchaga

Imagen: Pinterest

MOTEL

Imagen Blog de Ioana Haitchi

MOTEL

Îți amintești de pasărea naufragiată în mlaștină cu fantasme și mirosuri degradante și cu privirea incitantă de manechin? În locul valului ajuns la țărm, ceața ce inundă firele revelației, albastrul elicelor din picăturile expirației, sferele înalte ale clipirilor. În fiecare lună au poftă pentru locuitele corpuri, în funcție de geometria petalelor, aşadar, atingerea amorfă în rotația terifiantă din asfixiere. (Între timp, îmi place să văd de aici, pânzele de păianjen ale supraaglomerării politicii și politicienilor cu negocierile lor, cât de mare e plata uimirii, a piciorului pătruns în sârma ghimpată, îndârjirea respirației târzii în scintilația norului deghizat? Oare, nu cumva suntem cu toții goi sau muribunzi? Tu, sofist în teorii depășite. Și ce ne spun doctoratele obtuze, labirintul epuizat al măștii? În cele din urmă rămânem cu operațiunile matematice ale licuricilor în limba engleză, înainte de sângerarea spermei: îmbătrânim ca nişte mercenari cu o anumită fascinație pentru nitroglicerină; alții mușcă din momeala crucii la viteza unui jet, fără să observe chiar farsa, aceea care ocupă statusuri privilegiate.) La toate astea se adaugă lipsa de claritate a cerului din interiorul acestor patru pereți, unde încercăm următorul orgasm: dar ne lipsește oxigenul porilor, pentru oscilația voluptoasă a trapezului. Cu tot acest spectacol, suntem plini de foame, mergem de la un colț la altul, așa cum ne este obiceiul.

© André Cruchaga, Barataria, 06.VIII.2012

©Hioana Haitchi , traducerea, 27.06.2018, Klausenburg

Foto: Internet

MOTEL

¿Te acuerdas del pajarillo náufrago en el pantano con fantasmas y olores degradados y las miradas excitantes del maniquí? En vez de la ola sobre el litoral, el vaho cunde las hebras de la revelación, azul de hélices en las gotas de la exhalación, altas esferas alrededor del parpadeo. Todos los meses tienen lujuria de cuerpos habitados acordes a la geometría de los pétalos, ahí, el tacto amorfo en la rotación despavorida de la asfixia. (Entre tanto, me gusta ver desde aquí, las telarañas del hacinamiento de la política y los políticos con sus negociaciones, cuánto vale el pago del asombro, la metida de patas en las alambradas, el empecinamiento de la respiración tardía en el centelleo de la nube disfrazada? Acaso, ¿todos estamos desnudos o moribundos? Vos, sofista de teorías en desuso. ¿Qué nos dicen los doctorados obtusos, el exhausto laberinto de la máscara? Al final que nos queda de las operaciones matemáticas, de la luciérnaga en las ingles, del sangrado previo a la esperma: envejecemos como viles mercenarios con cierta fascinación por la nitroglicerina; otros muerden el anzuelo de la cruz a la velocidad de un Jet, sin siquiera darse cuenta de la farsa, esa que ocupa los lugares privilegiados del Estado.) A todo esto añadimos, la poca claridad del cielo que hay dentro de estas cuatro paredes, donde intentamos el próximo orgasmo: pero nos falta el oxígeno de los poros, para el vaivén voluptuoso del trapecio. Con todo este espectáculo, nos llenamos de hambre, andamos de una esquina a otra, como es la costumbre.

© André Cruchaga, Barataria, 06.VIII.2012

© André Cruchaga și Ioana Haitchi – Copyright – Toate drepturile rezervate

ACVARIU PREDESTINAT

Imagen Pinterest

ACVARIU PREDESTINAT

Ne inundă acvariul predestinării şi sfinxul îndepărtat al catargelor. În adâncurile strigătului, spumele roşii ale fosforescenței. (Uriase guri mușcă lemnul din roca tropicelui reînviat. Prin amuleta viselor, poţiunile lichide ale furtunii.)

Apoi, acoperişurile vagi ale focului. Marea înecată şi infinită.

Şi chiar şi strălucirea totală a rănii.

(Apoi, dau la o parte dezordinea și astfel, poate, setea care încă îmi pătrunde în gât: sunt din nou om cu ochii mei scufundați în apus.)

Din Poemele neîncrederii, 2018.

© André Cruchaga

© Traducerea Ioana HAITCHI, 25.06.2018, Klausenburg

ACUARIO PREDESTINADO

Nos inunda el acuario de la predestinación y su remota esfinge de mástiles. En las bodegas del grito, las espumas rojas de la fosforescencia. (Enormes bocas muerden la madera de la roca del trópico resucitada. A través del amuleto de los sueños, las poluciones líquidas de la tormenta.)

Después, los vagos techos de la fogata. El mar ahogado e infinito.

Y hasta el resplandor henchido de la herida.

(Luego sacudo el desorden y así, acaso, la sed que todavía perviva en la garganta: vuelvo a ser humano con mis ojos hundidos en el poniente.)

De Poemas del descreimiento, 2018.

© André Cruchaga