CORPUL ABSENT

Imagen cogida de la red

CORPUL ABSENT

Doar corpul absent traversează colţurile întunecate ale tăcerii.

Poate pentru că întunericul maturizează rotunjimea cuvintelor.

Poate pentru că în pieptul absenţei este numai memoria: un corp

ce se aclimatizează în pleoape şi se hrăneşte cu moarte.

(În timp ce trenurile îşi iau bun rămas cu palpitaţiile lor aspre, ambele linii ale şinelor,

deschid gâtul până la cer. Ţipătul dezintegrează distanţe.

Muşcă din galbenul templelor şi intră.

E ca şi cum unul ar vrea să sară un zid al durei inexistenţe.)

E din câte îmi amintesc, ulciorul distanţelor, orizontul bolnav de negru de fum

şi umbrele induse de funingine.

Picioarele mele de crepuscul, nu mai pot umbla pe noaptea asfaltului.

Gura e un cadavru sub a pământului aşteptare.

În faţa păsărilor ce despoaie dorinţa, deşertul şi mâinile sale sinistre.

Mort, am tăiat umbrele nopţii. În ce apropiere de absenţa zborului

va înceta a fi fecundă ? Suntem vertebra nefericitelor zile, nu pasărea Phoenix.

Ce abstinenţă eternă-i neputinţa într-o mare de bărci !

– Noaptea e un tunel în care ajung toate amintirile, frunza căzută

ce niciodată nu se mai întoarce în copac.

Mă trezesc printre seminţe; şi spuma ei din zori…

© André Cruchaga, Barataria, 23.III.2015

© Traducerea Ioana Haitchi – Jeanne Christiane, 19.06.2015, Klausenburg

CUERPO AUSENTE

Solo el cuerpo ausente atravesando los rincones oscuros del silencio.

Tal vez porque la oscuridad madura en la rotundidad de las palabras.

Tal vez porque en el pecho la ausencia es únicamente memoria: un cuerpo

que se aclimata en los párpados, y que se nutre de la muerte.

(Mientras los trenes se despiden con su aleteo ronco, los dos surcos de los rieles,

abren la garganta hasta el cielo. El grito descarna las lejanías.

Muerden los amarillos de las sienes y la entraña.

Es como si de pronto uno quisiera saltar un muro de dura inexistencia.)

Desde el recuerdo, el cántaro de las distancias, el horizonte enfermo de tizne,

y las sombras inducidas del hollín.

Mis pies de crepúsculo ya no pueden caminar sobre la noche del asfalto.

Es cadáver la boca bajo la espera de la tierra.

Frente a los pájaros que deshoja el ansia, el desierto y sus manos aviesas.

Muerto, siego las sombras de la noche. ¿En qué cercano vuelo, la ausencia

dejará de ser fecunda? Somos la vértebra pobre de los días y no el ave fénix.

¡Qué vigilia más eterna la impotencia sobre un mar de barcas!

—La noche es un túnel donde se arriman todos los recuerdos, la hoja caída

que nunca retorna al árbol.

Despierto de las semillas; y es espuma el amanecer…

© André Cruchaga, Barataria, 23.III.2015

© Ioana Haitchi – Copyright – Toate drepturile rezervate