UMBRA INVIZIBILULUI (SOMBRA DE LO INVISIBLE)

 

Joan Miró

UMBRA INVIZIBILULUI

În interiorul ochiului, grinzile vechi ale grădinilor suspendate,

vârstele ca niște inele crepusculare: am observat deja această

lumină pe pragul ușii, ultimul zgomot decapitat în ochi.

—Ea "nu a îndrăznit să respire până când liniștea nu s-a

restabilit și întunericul nu a uitat zgomotul", umbra.

Umbra din jurul întunericului, istoria pătată a lumii,

câteva monede expuse privirii, un teatru al frățiilor,

un trib dezbrăcat de identitatea sa, invizibilă vocea sa de masă

și-a pierdut virtutea de port sau pasăre, departe de viață și aproape de moarte.

În ce loc sunt litorale abisurile subterane, apa limpede a confinelor?

În ce temeri este efemeră umbra, în ce oglindă?

—Întotdeauna am știut că mâinile celor vechi sunt grele pe pământ:

orbul din Betsaida, demonicii din Capernaum,

paraliticii din Betesda și, precum Lazăr, vom învia într-o zi,

vom vindeca această hemoragie de groază și sânge,

vom vindeca precum fiica demonică a femeii cananeence și vom calma furtuna.

(Fluieră vântul în mănușile mirajului și copitele anxietății,

și animalul care mușcă cu marginile bolții palatine).

(Tu) atunci, în moartea prematură a cimitirelor.

Întotdeauna o umbră în mijlocul unei inclemențe nedefinibile,

o frunză strivită în piatră care se amestecă în siropul plictiselii,

o umbră surdă și fără voce ca un pescar fără setcă.

 

Din cartea: Sintaxa evadării, Barataria, 2014

© André Cruchaga

© Traducerea Ioana HAITCHI, 07.04.2025, Klausenburg, Transilvania, România

Imaginea: pictură de Joan Miró

 

 

SOMBRA DE LO INVISIBLE

 

Dentro del ojo, las vigas viejas de los jardines colgantes, las edades

como anillos del crepúsculo: ya he advertido esta luz en el umbral

de la puerta, el último ruido decapitado en los ojos.

—Ella «no se atrevió a respirar hasta que no se reanudó el tranquilo

silencio y la oscuridad no se hubo olvidado del ruido», la sombra.

La sombra en derredor de la oscuridad, deslucida historia del mundo,

unas monedas expuestas a los ojos, un teatro de cofradías, tribu

despojada de su identidad, invisible su voz de masa perdida su virtud

de puerto o pájaro, lejos de la vida y cerca de la muerte.

¿En qué lugar son litorales los abismos subterráneos, el agua clara

del confín? ¿En qué miedos la sombra es efímera, en qué espejo?

—Siempre supe que pesan las manos de antaño sobre la tierra:

el ciego de Betsaida, los endemoniados de Cafarnaún, paralíticos

de Bethesda y como Lázaro resucitaremos algún día, sanaremos

esta hemorragia de horror y sangre, sanaremos

como la hija endemoniada de la cananea y calmará la tormenta.

(Silba el viento en los guantes del espejismo y los cascos

de la ansiedad, y el animal que muerde las esquinas del paladar).

(Vos) entonces, en la prematura muerte de los cementerios.

Siempre sombra en medio de intemperies indefinibles, hoja estrujada

piedra que se confunde con el jarabe del tedio, sombra sorda

y sin voz como un pescador sin trasmallo.

 

Del libro: «Sintaxis de la fuga», Barataria, 2014

©André Cruchaga

Imagen pintura de Joan Miró

MEMORIE | MEMORIA

 

Imaginea: 

The Red Lands and the Montagne Sainte Victoire 1948, 

pictură de André Masson

MEMORIE

 

 

Nimic nu s-a schimbat în memorie. La urma urmei, ea rămâne taburetul pe care zac, una câte una, amintirile: neliniștile, tăciunii, tot ceea ce nu s-a spus niciodată. Nu mai contează cine pleacă sau cine vine: în atelierul de respirație, ușile și ferestrele sunt deschise. Știu că toate saloanele de coafură au devenit nopți nelocuibile; sap cu disimulare în corpul poemului, poate că ar trebui să bem aceleași amintiri sau, poate, să interogăm monologurile pulberii și să le-acoperim cu trambuline. În fiecare zi mă împiedic de haosul pleoapelor mele, unde îmi urlu singurătățile; în ce dulap păstrez această gură lacerată de fusurile temporale ale respirației)?

Adâncul pernelor se pierde în confinii,
dar rădăcinile tuturor bețiilor acumulate de sete,
ale tuturor plimbărilor care preced vocea și vântul sunt vizibile pe margine.
În timpul nopții, spatele felinarelor scutură apele umbrelei,
de fiecare dată sunetele pielii reverberând în respirația dulceagă.

În geografia cuibului se înghesuie toate circumstanțele, de exemplu,

furtuna de argint viu, insula nupțială în mâinile împreunate cu toate

formele posibile de atingere. Memoria nu a încetat niciodată

să-mi lecuiască abisurile, pupilele mele încă beau din oglindă distanțele moarte: furtuna crește în cupa clarității.

 

—Timpul strălucește întotdeauna în acest vertij terestru al ancorării:
memoria rămâne aici, în profunzimea a ceea ce a fost parcurs...

Din cartea: "Incendii rotative", Barataria, 2013
© André Cruchaga
© Traducerea Ioana HAITCHI, 18.02.2025, Klausenburg
Imaginea: The Red Lands and the Montagne Sainte Victoire 1948, pictură de André Masson


MEMORIA

(En la memoria no ha cambiado nada. Sigue siendo, después de todo, el taburete donde están uno a uno los recuerdos: las ansias, los rescoldos, todo lo que nunca se dijo. Ya no importa el que se va ni el que viene: en el taller del aliento, puertas y ventanas están abiertas. Sé que todas las peluquerías se volvieron noches inhabitables; cavo con disimulo en el cuerpo del poema, quizás debamos beber los mismos recuerdos o, acaso, interrogar los monólogos del polvo y revestirlo de trasmallos. Cada día tropiezo con el caos de mis párpados, ¿dónde aúllo mis soledades? ¿En qué alacena guardo esta boca lacerada por los husos horarios de la respiración?).

La hondura de los cojines se va adentrando a los confines,

pero en el brocal son visibles las raíces de cuanta ebriedad acumuló la sed,

de cuanto andar precede a la voz y al viento.
Durante la noche, el dorso de los faroles sacude las aguas
del paraguas, cada vez los sonidos de la piel reverberan en el hálito del azúcar.

En la geografía del nido se agolpan todas las circunstancias,
la tormenta por ejemplo del azogue, la isla nupcial en las manos
junto a todas las formas posibles del tacto.
Nunca ha dejado la memoria de lamer mis abismos,
aún mis pupilas beben del espejo las distancias muertas:
crece el temporal dentro de la copa de la claridad.

—El tiempo siempre alumbra en ese vértigo terrestre del anclaje:
la memoria se queda aquí, en el espesor de lo andado…

Del libro: «Incendios giratorios», Barataria, 2013

© André Cruchaga
Imagen pintura de André Masson

BARCĂ ÎN DERIVĂ (BARCO A LA DERIVA)

 

André Cruchaga

BARCĂ ÎN DERIVĂ

 

 

ca o barcă în eriva, umbrele nimicului în scaunul umbrei mele, rezistența frigului cuvintelor pe valul cursului care răsare și vrea să fie uitat – coborâm în venele spumei și acolo prelungim visele oarbe ale ușilor, jucându-le cu mâini tremurânde, ochiul burniței în jurul pescărușilor, o melodică a nudității este inevitabilă și amintirile vagi ale unui blues, cărțile mușcătoare de sare și poate și tristețea cu nume și prenume, saltă îndoiala când vedem marea înaltă în eriva, părul învolburat al angoasei și foamea de altădată ca acea carne dureroasă de rugină care ne urmărește ca niște monede dezafectate, în tribord eu și universul: joc zilele fără țintă, ca ceasul care îndrăznește să traverseze crăpăturile intense lăsate de stupii de albine în atriumul lor de lapte galben (sunt toate visele și toate aripile în această limbă sărată de foc, sunt rugăciune și panică printre atâtea oase lichide, sunt un chip care se deschide spre vârtej, sunt supusul zahărului, deși amarul domnește, deși fețele treze de sânge, bâzâie, deși mâinile crapă și sunt înțesate de musculițe: am învățat să-mi țin respirația înainte de zăvorârea sicriului); între a te scufunda eriva și a culege firimiturile zilelor un există o diferență majoră: am făcut din cerșit o profesie demnă, am făcut ca buzunarele solitare ale vagabonzilor să doarmă în canalele de sub axilele mele, actul de veghe a făcut din somnambulism, scări fugare prin care trec pâlpâiri ciudate, am ajuns în punctul de a râde de propria-mi identitate – da, de a râde, pentru că ce altceva pot eri atunci când podurile devin deja gri și e rândul meu să vorbesc lumii prin monologurile mele: binele conștiinței pe o lacrimă, devenirea dubitativă a oglinzii fără ajutor, cuțitul aisbergului în care s-a transformat zarea sau ploaia perenă a pesimismului, ca lacrimile artificiale de ceață în un propriei mele duhori, trunchiurile stelelor aleargă peștele negru al morții, ling colțurile săpunite ale delirului, acel cer-și-mare, în palmele mâinilor mele un știu dacă există alte prognoze pentru a citi amurgul, alte ziare cu povești noi, alte idei fără pantofi murdari: în crengile curții din spate a viselor, crima densă a celor alungați din Paradis: acolo, peisajul tăiat cu iataganele dezvelite sau, dacă vreți, spaima memoriei ca o erivaa de toamnă a respirației în eriva a setei și a celor niciodată dezlănțuite, infinitul cade peste umbra ochilor mei…

 

Din cartea: „Incendii rotative”, Barataria, 2013

© André Cruchaga

© Traducerea Ioana HAITCHI – 28.01.2025, Klausenburg

Fotografie ; în fotografie André Cruchaga

 

 

BARCO A LA DERIVA

 

 

como barco a la deriva las sombras de la nada en el sitial de mi sombra la resistencia del frío de las palabras sobre el oleaje del rumbo que amanece y quiere ser olvido —descendemos a las venas de la espuma y extendemos allí los ciegos sueños de las puertas los juguetes con sus tiritantes manos el ojo de la llovizna en torno a las gaviotas es inevitable una melódica al desnudo y los recuerdos imprecisos de un blues los naipes de la sal a mordiscos y acaso también la tristeza con nombre y apellido salta la duda al ver la alta mar en la deriva los cabellos sueltos de la congoja y el hambre de antaño como esa carne doliente de la herrumbre persiguiéndonos como monedas en desuso en estribor yo y el universo: juego a los días sin rumbo como el reloj que se atreve a cruzar las rendijas intensas que dejan las colmenas en su atrio de leche amarilla (soy todos los sueños y todas las alas en esta salada lengua del fuego soy oración y pánico entre tantos huesos líquidos soy rostro que se abre a la vorágine soy sumiso al azúcar aunque reine lo amargo aunque bullan despiertos rostros de sangre aunque las manos se agrieten y las adornen los moscardones: aprendí a contener el aliento ante los pernos de los féretros) entre hundirme en las aguas y recoger las migajas de los días no hay mayor diferencia: hice de la mendicidad una profesión digna hice de los bolsillos solitarios vagabundos duermen las alcantarillas junto a mis axilas el acto de la vigilia ha hecho del sonambulismo escaleras fugaces a través de las cuales transitan extraños parpadeos he llegado al punto de reírme ante mi propia identidad —sí de reírme pues qué otra cosa puedo hacer cuando ya encanecen los puentes y me toca platicar con el mundo a través de mis monólogos: el bien de la conciencia sobre una lágrima el devenir dubitativo del espejo sin auxilio la navaja del témpano en que se volvió el alba o la perenne lluvia del pesimismo como las lágrimas artificiales de neblina en la historia de mi propio hedor huyen los troncos de las estrellas lame el pez negro de la muerte las esquinas enjabonadas del delirio aquel cielo-mar en las palmas de mis manos no sé si existen otros pronósticos para leer el crepúsculo otros periódicos con nuevas historias otras ideas sin zapatos sucios: en las ramas del traspatio de los sueños el crimen denso de los expulsados del Paraíso: allí cercenado el paisaje y desenfundados los bostezos o si se quiere el pavor de la memoria como un fantasma de otoño en el pálpito a la deriva de la sed y del ya nunca desatados cae el infinito sobre la sombra de mis ojos…

 

Del libro: «Incendios giratorios», Barataria, 2013

©André Cruchaga

Imagen Fotografía de André Cruchaga

© Traducerea Ioana HAITCHI – 28.01.2025, Klausenburg

ORIZONT ÎNTR-O MAREE DE OGLINZI | (HORIZONTE EN MAREA DE ESPEJOS)

 

Imagen tomada de Pinterest

ORIZONT ÎNTR-O MAREE DE OGLINZI

Odată cu pânzele de păianjen ale pământului pierdut, grădinile agonizante ale cerului promis au fost înfrânte, nu pot decât să mă gândesc în mod repetat la preistoria extremă a insomniei. Pe măsură ce peștii trec, visele încărcate de saramură, poate pentru că așa se reproduce negura în oglinzi, vânturile încărcate de cabale tulburătoare. Trebuie să aleg infinitul împotriva apelor împrăștiate ale verbozității, trebuie să mă țin de pielea tare a pietrelor și nu de uleiul care alunecă pe trotuare și nu de atâta purulență generată în peisajul zilelor de naufragiu din castelele de cărți. Între timp, orizontul face ravagii în oglinzile sale: ar trebui să continui să zâmbesc în mijlocul furtunii, să îngenunchez în fața șocului metamorfozei pe care o suferă saliva, la uzura naturală a materialului seminal precipitat din mahalaua conștiinței? Să supraviețuiești lipit de fereastră ca o pasăre care sângerează până moare e o nesăbuință; deodată rătăcesc în paginile caietului, în umbra respirației care mă conține. Restul este deja câștig pentru a răsfira sufletul în iarbă. Viermele instinctului este cel care mă salvează de la căderea în supărarea oaselor; în spatele meu înaintează chipul insectelor, acea infinitate de perdele a suspiciunii, - sinele, prizonier al propriei răscruci în mijlocul atâtor oglinzi tulburate.

Din cartea: „Bufnița din Lautréamont”, Barataria, 2008-2011
© André Cruchaga
© Traducere Ioana HAITCHI, 29.09.2024, Klausenburg
Imagine preluată de pe Pinterest


HORIZONTE EN MAREA DE ESPEJOS

Vencidas las telarañas de la tierra perdida, los jardines agonizantes del cielo prometido, no me queda más que pensar de manera reiterada en la prehistoria extrema del insomnio. Al paso de los peces, los sueños cargados de salmuera, quizás porque así se reproduce la niebla en los espejos, los vientos cargados de cábalas perturbadoras. A mí me toca elegir el infinito contra las aguas esparcidas de la verborrea, debo sostenerme de la piel dura de las piedras y no del aceite que resbala en las aceras y no de tanta purulencia engendrada en el paisaje de los días del náufrago en los castillos de naipes. Entretanto, el horizonte arrecia en sus espejos: ¿debo seguir con la sonrisa en medio de la tempestad, arrodillarme ante el golpe de la metamorfosis que sufre la saliva, al desgaste natural del semen precipitado del tugurio de la conciencia? Ya sobrevivir pegado a una ventana como pájaro desangrado es una temeridad; de pronto divago en las páginas del cuaderno, en la sombra de la respiración que me contiene. Lo demás ya es ganancia para desdoblar el alma sobre el césped. El gusano del instinto es lo que me salva de caer en el fastidio de las osamentas; detrás de mí, camina el rostro de los insectos, esa infinitud de cortinas de la sospecha, —el yo prisionero de sus propias encrucijadas, en medio de tanto espejo trastornado.

Del libro: «El búho de Lautréamont», Barataria, 2008-2011
©André Cruchaga
Imagen tomada de Pinterest
© Ioana HAITCHI - Toate drepturile rezervate

INCERTITUDINI | (INCERTIDUMBRES)

 

Imagen tomada de Pinterest

INCERTITUDINI

Înăuntrul ochilor, îndoială și perplexitate; sub alte vremuri, timpuri noi după înfrângere: dialectica grădinilor este acea negație condamnabilă a viselor. Totul ni se pare o rătăcire a istoriei, dar nu este nici istorie, nici poem: agonizăm în febra propriilor noastre elucubrații de războinici ai nopții, negăm orice claritate posibilă cuvintelor până la a venera întunericul, chiar dacă acesta este un loc numai pentru prădători, idolatri și narcisiști. Ne dezvelim pentru a privi, apoi propria noastră statuie și alte simboluri care nu au nimic de-a face cu Harul. Din nou și din nou cei îndoliați pe catargul unsuros al conferințelor de presă sau al declarațiilor comune, visul zilnic, umbrela molcomă a aerului în murmurul saramurii care se transformă în lut, curentul orb care face roua să coboare spre lupanarul nămolului. Spre ce nouă neputință ne conduce această falsă tandrețe, penele de plâns din respirația îndrăgostiților, morții care ne apasă în sacii firavi, sedativele care îngenunchează inocența, umbra fragilă care ține încă pleoapele? Purtăm melancolia în artere, acele se preumblă ca furnicile peste sexul pietrificat al inefabilului: nu știu, acum, încotro ne îndreptăm, nici spre ce orizont ne ridicăm, nici ce străzi vor mastica ale urii cadavre în zornăitul incertitudinii. Știm de unde venim, de aceea aceste săptămâni pline de angoasă, de aici și gemetele farului care se învăluie în amurg.

Din cartea: „Bufnița din Lautréamont”, Barataria, 2008-2011
© André Cruchaga
© Traducere Ioana HAITCHI, 28.09.2024, Klausenburg
Imagine preluată de pe Pinterest

INCERTIDUMBRES

Dentro de los ojos, la duda y la perplejidad; bajo otros tiempos, los tiempos nuevos después de la derrota: la dialéctica de los jardines es esa negación condenatoria de los sueños. Todo nos parece un extravío de la historia, pero no es ella ni el poema: agonizamos en la fiebre de nuestras propias elucubraciones de caudillos de la noche, negamos toda claridad posible a las palabras al punto de venerar la oscuridad, aunque ella sea sitio sólo para depredadores, idólatras y narcisistas. Desvelamos para velar, después nuestra propia estatua y otros símbolos que nada tienen que ver con la Gracia. Una y otra vez los deudos en el palo encebado de las conferencias de prensa o declaraciones conjuntas, el sueño de cada día, lento paraguas del aire en el murmullo de la salmuera haciéndose arcilla, ciega corriente que hace descender el rocío hasta el lupanar del cieno. ¿Hacia qué nuevos desamparos nos lleva esta falsa ternura, las plumas del sollozo en el respiro de los amantes, los muertos que nos pesan en alforjas desfallecidas, sedantes que ponen de rodillas la inocencia, la frágil sombra que aun sostiene los párpados? Llevamos clavada la melancolía en las arterias, las agujas se desplazan como hormigas sobre el sexo petrificado de lo inefable: no sé, ahora, hacia dónde vamos, ni a qué horizonte nos sublevamos, ni qué calles masticarán cadáveres de odio en el cascabel de la incertidumbre. Sabemos del lugar de donde venimos, por eso estas semanas mojadas de ansias, por eso el gemido del faro que se cubre en el crepúsculo.

Del libro: «El búho de Lautréamont», Barataria, 2008-2011
© André Cruchaga
Imagen tomada de Pinterest

CAVERNA CU GRĂDINI MOARTE / (CAVERNA CON JARDINES MUERTOS)

 

Imagen tomada del Blog de Ioana Haitchi

CAVERNA CU GRĂDINI MOARTE / (CAVERNA CON JARDINES MUERTOS)

 

 

Zâmbetul morții
întins pe drum,
neașteptat ca un chip al trecutului.
ALICE RAHON

Am înaintat singur în ploaie scriind scrisori de ceață groasă;
albine de umbre, umbre de bufnițe, umbre
sub noaptea în care nimeni nu-mi vorbește, umbre în urechea mea,
cu excepția nopții însăși cu pahare de bocete prelungite,
cu excepția ploii însăși cu calamitățile ei, răni contradictorii
legănându-mi visele între glosse,
epitafuri și lamentații.

În acest avânt de călătorii neterminate, caverna cu grădini moarte,
am tot pierdut secundele
zilelor mele și am lins binele și răul,
- de secole, de căi ferate, 
a devenit sălbatică și inumană, beteală, isterie jalnică,
eternă limbă fără pantofi, cronică întunecată.

Apoi, istoria m-a zăpăcit și mai mult,
măștile patriotice neobosite în deranjul lor,
fulgerele nesfârșite din vocalele ziarelor.

Sicriele obosite, par să ridice catedrale
fără să renunțe la zidăria zilei de canalizări și absurdități
și la gropile pălăriilor prinse de idioțenie.

Nu lipsesc străzile care să însoțească această floare de fiere a abandonului
și a intempestivității lacrimii care tulbură calendarele.

Nu lipsesc ferestrele unde se termină privirile,
nici butonierele de croială dubioasă
pentru a te pierde pe marginea liniilor unei țări neterminate.
Traversez inima sicrielor din piața publică,
morții agățați de copacul amurgului,
cărbuni ostili pe osul cuvintelor.

Pe oglinzi am plâns de secole. 
Dumnezeu încă transpiră în sarea valurilor, Rabelais
în folclorul torid al duminicilor de la poalele atriumurilor,
în viitorul acestei foamete care-i scapă lui Pindar
- neobosită mașinărie a haosului.

După nopți nesfârșite și judecăți finale,
noaptea continuă cu părul său negru, încă orizontal
în pupile, cu prosopul său mușcându-și vecinul,
cu vechea sa monedă de poker.
Timpul se apropie la tâmplele mele. 
Și totuși încă mai păstrez scrisori de trimis
acelei porțiuni de calendar cu acoperișurile ei melancolice,
acelui luminator inventat în caverna mea,
acelor corăbii care se scufundă
la orizont lăsând apele împrăștiate ale valurilor.

(Spre ce oase își repetă capul temperatura,
spre ce ierburi strivite, retorice în tulpini de ceață,
respirația împinge gurile, iar umbra
fabricilor de cherestea dizolvă spaima de lemn și mirosul
de bucăți de albine și ore de suferință suflă, spre ce bucăți de păsări,
tablele de înmulțire devin instrumente
necesare pentru a scoate cizmele vinovăției de sub tăcere).

În propriile mele rumegări nocturne, analgezicele
le bâzâie hidrocefalia, zâmbesc să fug, să fug de viața veșnică.
Cu această carne de granit somnambul și bronșită de fiară
am cenușit nodurile manivelelor, mania unei gloate
hotărâte să trăiască printre bordeluri.

(Sânii întunecați și bucuriile deformate intoxică dezgolirea
de spermă dintre unghii).

Într-un loc îndepărtat și urât mirositor din țara asta a mea,
scrisorile au cu siguranță o permanență
dincolo de ciocănitul conștiinței
și nu sunt grimasele delirului, precum acest scris flămând,
singur și cu o morgă în coaste.

Acum liliecii calendarului ferm îmi roiesc
la tâmple, îmi roiesc în ochi.
Acum și înainte, îmi scriu monologurile în timp ce servesc feluri de mâncare.
(Nu a existat niciodată nicio diferență dintre un zid de bordeluri
și frumusețea delirului graffiti-ului).

Acum, printre baricadele gunoaielor, speranța inventează ierni pentru
a spăla dicționarul și a înlocui zidurile
cu ferestre, mormintele cu grădini.
Acum plângi peste un sicriu de oțet misterul
lui Lautréamont, poate pășești în pantofii lui Sade.

Acum, cei dragi mie devalorizează claritatea lacrimilor.
Adică, exilul meu în același ținut,
înconjurat de pavele, asfalt și uși închise. 
Poate că merită carnea mea toate reproșurile,
poate că ar trebui să caut în dulapuri chipul de altădată
și meseria de a vorbi cu gresia,
să mă dispersez în pupilele atâtor ochi,
să spăl în secret memoria
și să spun un adio răsunător acestei magme în care culorile
se învârt pentru a face din gură o suflare de flegmă
sau pur și simplu, o umbră în care cerul și pământul se întâlnesc,
în care cerul și pământul tremură ingenuu.


Din cartea: "Bufnița din Lautréamont", Barataria 2008-2011

©André Cruchaga
© Traducerea Ioana Haitchi, 14.09.2024, Klausenburg
Foto: Imagine create cu ajutorul AI



CAVERNA CON JARDINES MUERTOS

La sonrisa de la muerte
recostada en el camino
inesperada como el rostro del pasado
ALICE RAHON

 

 

Avancé solo hacia la lluvia escribiendo cartas de espesa neblina;

abejas de sombras, sombras de búhos, sombras
bajo la noche donde nadie habla conmigo, sombras al oído,
salvo la misma noche con tazas de prolongados bostezos,
salvo la misma lluvia con sus calamidades, contradictorias
heridas zarandeándome los sueños entre glosas,
epitafios y lamentos.

En este afán de viajes inconclusos, caverna con jardines muertos

he ido perdiendo los segundos
de mis días y lamido el bien y el mal,
—de siglos, de ferrocarriles,
se ha hecho salvaje e inhumano, beatas, lúgubres histerias,
eterna lengua sin zapatos, crónica oscura.
Entonces, la historia me hizo más confuso,
las máscaras patrióticas incesantes en su desquicio,
el sinfín de los relámpagos en las vocales de los periódicos.

Los ataúdes, cansados, parecen edificar catedrales
sin renunciar a los albañales del día de alcantarillas y absurdos
y a las ingles de sombreros atrapados por la idiotez.

No faltan calles que acompañen esta flor de hiel del abandono
y la deshora de la lágrima que turba calendarios.
No faltan ventanas donde concluyan las miradas,
ni ojales de dudosas sastrerías
para perderse en el borde de las líneas de un país inconcluso.
Cruzo el corazón de los ataúdes en la plaza pública,
muertos colgando del árbol del crepúsculo,
rescoldos hostiles sobre el hueso de las palabras.

Sobre los espejos he llorado algunos siglos.
Todavía Dios supura en la sal del oleaje, Rabelais
en el tórrido folclor de los domingos al pie de los atrios,
en el futuro de esta hambruna que escapa a Píndaro
—infatigable maquinaria del caos.

Después de noches incesantes y juicios finales,
la noche sigue con sus cabellos oscuros, sigue horizontal
en las pupilas con su toalla mordiendo al prójimo,
con su vieja moneda de póker.

La deshora se aproxima en mis sienes.
Y, pese a ello, guardo todavía cartas para enviárselas
a esa ración del calendario con techos de melancolía,
a ese tragaluz inventado en mi caverna,
a esos barcos que se hunden
en el horizonte dejando las aguas dispersas de las olas.

(Hacia qué huesos ensaya mi cabeza su temperatura,
hacia qué machacadas hierbas, retórica en tallos de neblina,
el aliento empuja las bocas, y la sombra
de los aserraderos disuelve el espanto de la madera y el olor
a trozos de abejas y a horas de sufridos golpes,
hacia qué trocitos de pájaros,
las tablas de multiplicar se vuelven instrumentos
necesarios para sacar los baúles de culpa debajo del silencio).
En mis propias cavilaciones nocturnas zumban los analgésicos
su hidrocefalia, sonrío de huir, huir de la vida eterna.
Con esta carne de sonámbulo granito y bronquitis de bestia
encanezco los nudos de las manivelas, manía de muchedumbre
resuelta a vivir entre prostíbulos.

(Oscuros pechos y deformes gozos embriagan el despojo
de la esperma entre las uñas).

En algún lugar remoto y maloliente de este país mío,
las cartas seguramente tienen alguna perennidad
más allá de los martillazos del consciente
y no son muecas del delirio, como este escribir hambriento,
solo y con una morgue a cuestas.

Ahora los murciélagos del calendario firmes se amontonan
en mis sienes, giran en los ojos.
Ahora y antes escribo mis monólogos atendiendo platos.
(Nunca hubo diferencia entre una pared de burdeles
y la belleza del delirio del grafiti).

Ahora entre barricadas de basura, la esperanza inventa inviernos

para lavar el diccionario y reemplazar los muros
por ventanas, las tumbas por jardines.
Ahora llora sobre un ataúd de vinagre el misterio
de Lautréamont, a lo mejor caminas con los zapatos de Sade.

Ahora mis seres queridos devalúan la claridad de las lágrimas.
Es decir, mi destierro en la misma tierra,
rodeado de adoquines, asfalto y puertas cerradas.
Quizás merezca mi carne todos los reproches,
quizás deba buscar en los armarios el rostro de antes,
y el oficio de hablar con las baldosas,
dispersarme en las pupilas de tantos ojos,
lavar secretamente la memoria
y decir un adiós rotundo a este magma donde los colores
se arremolinan para hacer de la boca un aliento de flemas
o simplemente, una sombra donde cielo y tierra se juntan,
donde cielo y tierra tiemblen ingenuamente.

Del libro: «El búho de Lautréamont», Barataria, 2008-2011
©André Cruchaga

© Ioana HAITCHI - Toate drepturile rezervate

 

VELEITĂȚI (VELEIDADES)

 

©Pintura -Oswaldo Guayasamín

VELEITĂȚI (VELEIDADES)

 

VELEITĂȚI

 

Nimeni nu e imun la nestatornicia altor mâini, în fața acestor râpe golașe,
caut tandrețe sau depărtare;
într-adevăr, în această transfuzie de elitre, ne întâlnim cu acele focuri periculoase din Straniul caz al doctorului Jekyll și al domnului Hyde...
Între lejeritate și dorințe deșarte, viaductele sumbre ale zilei de mâine, poate la cheremul repulsiei. În fiecare zi se conviețuiește cu bordeluri, pulperii și măști exultante
în slujba unor semizei de rea-credință.
Eminente bestii ale subteranelor trec prin inima omului,
dangătul clopotului cade ofilit de ploi retorice,
toamna îmi cade pe față, tinerețea precoce cade cu pesimism,
cu mizerie și cu această istorie în care trăim de născociri insomniace, de previziuni insolite.
Alfabetul cade ca un scuipat în noaptea țării noastre.
Zâmbim jucându-ne de-a titirezul și de-a melcul.
Ne risipim între noi pentru banalități într-un acvariu,
bagaje telurice triviale ale interludiului pendular al nisipului.

Din cartea: "Finalul sperietoarei de ciori", 2013
© André Cruchaga
© Traducerea Ioana HAITCHI, 05.04.2024, Klausenburg


VELEIDADES

Nadie está inmune a las veleidades de otras manos, frente a esos pliegues de cárcavas, procuro la ternura o la lejanía;
por cierto, en esta transfusión de élitros, nos encontramos con esos fuegos peligrosos del Strange Case of Dr. Jekyll and Mr. Hyde…
Entre ligereza y deseos vanos los tétricos viaductos del mañana, quizás al arbitrio de la repulsión.
Todos los días uno convive con burdeles, pulperías y exultantes máscaras al servicio de semidioses del descrédito.
Eminentes bestias de lo subterráneo transitan en el corazón humano,
cae el badajo de una campana marchito de lluvias retóricas,
cae el otoño sobre mi cara,
cae la juventud precoz de pesimismo, la miseria y esta historia que vivimos de brebajes insomnes, de vaticinios desusados.
Cae el alfabeto como un escupitajo en la noche de nuestra tierra.
Sonreímos jugando al trompo y al toronjil.
Nos dilapidamos entre nosotros por trivialidades en un acuarium,
nimios bagajes telúricos del entresueño pendular de la arena.

Del libro: «Final de espantapájaros», 2013
©Pintura -Oswaldo Guayasamín
©André Cruchaga

ANATEMA TESTAMENTARĂ │ ANATEMA TESTAMENTARIO

 

© Obra pictórica de Jackson Pollock

ANATEMA TESTAMENTARĂ

 

 

Să mă strecor în umbra ta din grațiile nopții.

Să-ți urmez pașii, umbra ta în fereastră.

Umbra aceea din fereastră ești tu, nu e alta, ești tu.

Nu deschide fereastra aceasta în spatele perdelelor cărora te plimbi.

Închide ochii.

Robert Desnos

 

 

Continuăm să mestecăm din pradă ca și cum am găsi, în sfârșit, o fereastră plutind prin bocetul durerii, cu carnea ei grea de giulgiu negru. Tu, fără să fii, ai sosit târziu la această piñata în care se profanează umbrele și perdelele de vânt; acum există o singurătate desprinsă de megalomanii, mai aproape de sperma vărsată în coclaurile morții, la fel de sigură ca saliva iubirii oprită în comisurile distrugerii. Nu ai nici nume, nici monede în buzunarul timpului, nici măcar rotunjimea unui scuipat în vis și nici întinderea eterului auriu al bulelor. Atunci ne gândim la anateme și la curățeniile desecate ale muștelor; poate, de ce nu, la noblețea unghiilor în trup, cu noaptea mlădioasă a amintirilor. În felul acesta ne pierdem în suburbia pielii și lăsăm poemul să fie atelierul scurgerilor în strălucirea minusculă a pulsului.

 

Din cartea: Acum e noapte și tu nu ai nume, 2022.

© André Cruchaga

© Traducerea: Ioana HAITCHI, 08.06.2022, Klausenburg

Foto: Internet

…

ANATEMA TESTAMENTARIO

 

 

Deslizarme en tu sombra al favor de la noche.

Seguir tus pasos, tu sombra en las ventana.

Esa sombra en la ventana eres tú, no es otra, eres tú.

No abras esa ventana detrás de las cortinas de la cual te mueves.

Cierra los ojos.

Robert Desnos

 

 

Seguimos masticando el despojo como si se tratase de hallar, por fin, una ventana flotando entre la hiel de las quejas, con su pesada carne de sudario negro. Usted, sin ser, llegó tarde a esta piñata donde se profanan las sombras y las cortinas del viento; ahora hay una soledad desprendida de las megalomanías, más cerca del semen derramado en las entrepiernas de la muerte, tan cierto como la saliva del amor detenido en las comisuras de la destrucción. Usted no tiene nombre ni monedas en el bolsillo del tiempo, ni siquiera la redondez de una escupida en el sueño ni el alcance del éter dorado de las burbujas. Entonces pensamos en los anatemas y en las limpias disecadas de moscas; quizás ¿por qué no? en la nobleza de los clavos en el cuerpo, con su pantanosa noche de recuerdos. De esta forma nos perdemos en el suburbio de la piel y dejamos que el poema sea el taller de las goteras en la ínfima fulguración del pulso.

 

Del libro: Ahora es de noche y tú no tienes nombre, 2022.

©André Cruchaga

O SINGURĂ PIESĂ DE ARIPĂ │ UN SOLO TROZO DE ALA

 

© Artă pictorială de Leo Lobos

O SINGURĂ PIESĂ DE ARIPĂ.

 

 

... o singură bucată de aripă

ridică zborul total al unui întreg corp.

Miguel Hernandez

 

 

Vreau deja o bucată de aripă pentru vechiul meu look. Un tren.

O cusătură care conține petele de sânge, o piele de lumină

în virgule, un singur cuvânt din voaluri descifrate.

(Nu cer prea mult pentru a ușura toate ravagiile

cine mi-a lăsat câinele de ceață în deșert

din umbrele acestui timp al texturilor babelice).

Împotriva forței asediului, genunchii călcâielor dor,

și urdimbra zgomotoasă a pieptului meu. Încheierea furtunii.

Goliciunea este adesea un animal feroce și încăpățânat: derutant

ca apa se sparge în ochi, ca gura scoasă din ton

și epuizat de seceta calculelor anterioare.

În pori, încă, secreția pământului care încă nu s-a diluat,

în timp ce obiceiul de a bâlbâi în mijlocul oglinzilor persistă.

Suprascrieți tot corpul în ora picăturilor obsesive.

Și descoperi că în vocabularul zborului, există imagini

și tăceri sălbatice care încețoșează păturile.

Nu știi niciodată ce se întâmplă cu adevărat, într-o comedie, în farsă

într-o privire, la marginea meticuloasă a dinților.

Ochi arși printre atâtea mulțimi exacerbate,

se așteaptă doar la o mănăstire de apă sau lumină, este nevoie de prudență.

 

De la: Ca cine cere lumina sau cere apa, 2021.2022

André Cruchaga

© Artă pictorială de Leo Lobos

© Traducerea Dumitru Ichim

 

UN SOLO TROZO DE ALA

 

 

…un solo trozo de ala

alza el vuelo total de todo un cuerpo.

Miguel Hernández

 

 

Ya solo quiero un trozo de ala para mi vieja mirada. Un tren.

Una costura que contenga los tañidos de mi sangre, una piel de luz

en mis comisuras, una sola palabra de velámenes descifrados.

(No es mucho lo que pido para aliviar todos los estragos

que me ha dejado el perro de niebla en el desierto

de las sombras de este tiempo de babélicas texturas).

Ante la fuerza del asedio, duelen los nudillos de los talones,

y la ruidosa urdimbre de mi pecho. El envoltorio de la tormenta.

El vacío suele ser un animal feroz y obstinado: desconcierta

como el agua quebradiza en los ojos, como la boca desafinada

y agotada por la sequía de las calcinaciones más aviesas.

En los poros, todavía, la secreción de tierra que aún no se diluye,

mientras persiste el hábito de divagar en medio de espejismos.

Anulas todo el cuerpo en la deshora de goteos obcecados.

Y descubres que en el vocablo del vuelo, hay descabelladas imágenes

y silencios que desdibujan las cobijas.

Uno nunca sabe qué sucede, en verdad, en una comedia, en la farsa

de una mirada, en el filo meticuloso de los dientes.

Quemados los ojos entre tantas multitudes exacerbadas,

uno solo espera un claustro de agua o luz, el cauterio necesario.

 

De: Como quien pide luz o pide agua, 2021.2022

©André Cruchaga

NOAPTEA MARE │ALTA NOCHE

 

Imagen Pinterest

NOAPTEA MARE

 

 

Din lut diminețile lungi, frunzele ca rozarul

unei fierbinți rugăciuni în noaptea mare a singurătăților,

că am lăsat în urmă vântul, mirosul de pământ umed și sărăcia

din piept: o sămânță de umbre îmi sclipește în ochi,

visul stârnind ceea ce drumul a lăsat în urmă.

Un cufăr de penumbre se deschide spre întuneric, un zid surd,

sumbru, voalează păsările oarbe, frânturi de promisiuni

pe scara bărbiei și a privirii.

Am pierdut în înec toate numele și pronumele,

chiar și tăișul pragurilor negre, bocetul mirării,

că apa devine abia o epigramă.

Nu știu dacă în unele guri mai există încolăciri, ciudățenii ale

pumnilor de febră, cai cu călăreți inventați la fereastră.

De noaptea mare, trenuri și peroane de uitare.

În umbră, la urma urmei, există loc pentru despovărare.

 

Din: Precum acela care cere lumină sau cere apă, 2021-2022

©André Cruchaga

© Traducerea, Ioana HAITCHI, 22.02.2022, Klausenburg

 

 

ALTA NOCHE

 

 

De arcilla las madrugadas largas, las hojas como un rosario

de un rezo fervoroso en la alta noche de las soledades

que me quedan tras el viento, olor a tierra mojada y pobreza

en el pecho: un semillero de sombras relampaguea en mis ojos,

el sueño atiza lo que ha dejado el camino.

Un cofre de penumbras se abre a la oscuridad, un muro sordo,

sombrío, vela los pájaros ciegos, las volutas de promesas,

a escala del mentón y la mirada.

He perdido en el ahogamiento, todos los nombres y pronombres,

incluso el pedal de los umbrales negros, el picoteo del asombro,

mientras el agua se convierte en apenas un epigrama.

No sé si en alguna boca existen todavía los caracoles, los extraños

puños de la fiebre, caballos con jinetes inventados en la ventana.

De la alta noche, los trenes y los andenes de olvido.

En la sombra, después de todo, hay espacio para la desnudez.

 

De: Como quien pide luz o pide agua, 2021 - 2022

©André Cruchaga