SPAŢIU NELOCUIT

Imagen cogida de la red

SPAŢIU NELOCUIT

Între paşii mei şi mâinile din cenuşă, rămân spaţii nelocuite.

Gândurile care se  pierd în agonie, savana care se împotriveşte

crepusculului şi spaima de uraganul care deschide morminte:

—la urma urmelor, între cuvinte şi noapte există alternative

şi această aromă de salcie a singurătăţilor.

Când cade noaptea gem pereţii deasupra memoriei copleşite

şi nesigură de orice zbor la nivelul solului. De orice umiditate posterioară

bătăilor inimii: fiecare amintire sfidează formele luminii.

Împreună cu sarea uitarii, gâtul sufocat de sunete,

acelaşi spaţiu gol, prelungit de tactil. Aceeaşi uitare de gheaţă.

(Ca o iarnă spulberată, colapsul şi al corpului vorbind cu propria-i oglindă. Nu există întoarcere după ce cadavrul meu pluteşte în măruntaiele mlaştinii. În năvoadele ceţii, un ocean de străzi înguste pe care dau din aripi zilele săptămânii. În aceste perioade de agitaţie, moartea e iminentă în spaţiile pe care noaptea le-a părăsit. Lumea din subteran  încape în şosete cu toate persianele zilelor. Dintr-o dată se deschid colţurile oglinzii: viorile sângerează în aticul alfabetului.)

Barataria, 02.II.2913

Poema traducido al rumano por Anca Tanase

ESPACIO DESHABITADO

Entre mis pasos y las manos en la ceniza, quedan espacios deshabitados.

Los pensamientos que se van perdiendo en la agonía, la sábana contraria

al crepúsculo y el temor al huracán que abre los sepulcros:

—después de todo, entre las palabras y la noche hay disyuntivas

y ese aroma de savia de las soledades.

Cuando entra la noche gimen las paredes sobre la memoria desbordada

e incierta de todo el vuelo a ras del suelo. De toda la humedad postrera

del latido: cada recuerdo desafía las formas de la luz.

Junto a la sal del olvido, la garganta ahogada en los sonidos,

el mismo espacio vacío, prolongado del tacto. El mismo olvido de hielo.

(Como un invierno destrozado, el desplome también del cuerpo debatiendo con su propio espejo. No hay retorno después que mi cadáver flota en las entrañas del páramo. En la redes de la niebla, un océano de angostas calles por donde aletean los días de la semana. A estas horas de la mudanza, la defunción es inminente en los espacios deshabitados por la noche. Dentro de los calcetines cabe el mundo del subsuelo con todas las persianas de los días. De pronto se abren las esquinas del espejo: los violines sangran en el ático del alfabeto.)

Barataria, 02.II.2013