domingo, 17 de mayo de 2020

INVITAȚIE LA LINIȘTE

©Imagen Pinterest





INVITAȚIE LA LINIȘTE




Tăcerea pentru tine.
și tristețea pentru mine.
Francis Ledwidge




Totul e clar în timp ce lumina aleargă în umezeala potecilor care mă duc spre muzica pădurii. Acolo, nicio întoarcere sau grabă, în afară de acea ramură de uitare care mă orbește până când observ că în esplanade există și abisuri. Jur că tăcerea este necesară atunci când traversăm limanul conștiinței noastre dincolo de zgomotul tăcut al nopții. „Ascultă-mă atunci cu ochii tăi dacă urechile sunt îndepărtate”.

Din cartea: Pragul suspiciunii, 2020
© André Cruchaga, 17.05.2020
© Traducere Ioana HAITCHI, 17.05.2020, Klausenburg




INVITACIÓN AL SILENCIO




The silence for you
and the sorrow for me.
Francis Ledwidge




Todo es claro mientras discurre la luz en la humedad de los senderos que me llevan a la música del bosque. Ahí, ningún reverso ni prisa, salvo aquella rama del olvidos que me ciega hasta advertir que en las explanadas también existen los abismos. Juro que el silencio es necesario cuando atravesamos el légamo de nuestra conciencia más allá del ruido mudo de la noche. “Óyeme entonces con los ojos ya que están distantes los oídos”.

Del libro: Umbral de la sospecha, 2020.
©André Cruchaga
©Imagen Pinterest

lunes, 4 de mayo de 2020

NEPUTINȚĂ

© Tablou Lars Axa Larsson






NEPUTINȚĂ




Aici sunetul pietrificat al goliciunii, uimirea pe care o au
focurile copilăriei și aroma pământului atunci când plouă.
Aici dor cimitirele și tirania lor de oase.
Tremură zorii la fel ca noaptea în agonia ei de lumină.
Beau întunericul singuratic în ulciorul mizeriei.
Zumba focului care încă supraviețuiește în cicatricea vie a gurii.
Nu știu dacă să râd de neputință atunci când doare cuvântul de dragoste.
Sunt cel mai rău de pe umărul ridurilor, peste degetele trandafirii
care devorează strălucirea: sunt cel mai rău când nu pot merge
deasupra apelor mării, nici să-ți rețin trupul într-o dimineață
de pini, nici să reinventez un paradis.
Un mănunchi de oase mi-a străpuns cerul gurii: în sete, doar cobor
până când mă voi stinge în sânii opaci ai unui tril.
Sunt cel mai rău trecător de pe platformele de mucegai:
pieptul meu se îndepărtează, ca acea pasăre a zorilor
care s-a lăsat învăluită de vântul de nord al unui timp impasibil și vast.

Din cartea: Umbra suspiciunii, 2020
©André Cruchaga, 30.04.2020
© Traducerea Ioana HAITCHI, 03.05.2020, Klausenburg






IMPOTENCIA




Aquí el sonido petrificado de la desnudez, el asombro que tiene
los fuegos de la infancia y el aroma de la tierra cuando llueve.
Aquí duelen los cementerios y su tiranía de huesos.
Tiembla el alba igual que la noche en su agonía de la luz.
Bebo la oscuridad solitaria en el cántaro de la miseria.
Zumba el fuego que aún pervive en la cicatriz viva de la boca.
No sé si reír de impotencia cuando me duele la palabra amor.
Soy lo peor sobre el hombro de las arrugas, sobre la rosa de peces
que devora el resplandor: soy lo peor cuando no puedo caminar
sobre las aguas del mar, ni retener tu cuerpo en una mañana
de pinos, ni reinventarte un paraíso.
Un manojo de huesos horada mi paladar: en la sed solo desciendo
hasta desvanecerme en los senos opacos de un trino.
Soy el peor transeúnte sobre andenes de moho:
mi pecho es remoto, como aquel pájaro de la aurora
que se embriaga en el cierzo de un tiempo impasible y vasto.

Del libro: Umbral de la sospecha, 2020.
©André Cruchaga
© Tablou Lars Axa Larsson

domingo, 3 de mayo de 2020

GRANIT

Imagen cogida de Internet





GRANIT




Aud câinele nopții mușcând din corzile vântului și busola apelor despicate, în timp ce traversează străzile cu disperare. Diferite conștiințe dansează în mlaștina inegală a cuvintelor: mușcă foamea și îmbrățișează și are diverse culori și hăuri. Foamea aspră care acum mă întoarce în copilăria malefic fraternă. Foamea dincolo de teritoriul ei nelimitat. (În steaua avidității care se deschide, pământul și balamalele cimitirelor sale, scufundarea în apele putrede ale semințelor, acest tip de teritoriu anihilat.)

Din cartea: Pragul Suspiciunii, 2020
© André Cruchaga
© Traducerea Ioana HAITCHI, 03.05.2020, Klausenburg
Foto: Internet





GRANITO




Escucho al perro de la noche mordiendo los cordajes del viento y la brújula de las aguas hendidas al cruzar las calles entregadas a la desesperación. Bailan las diferentes conciencias en el pantano desigual de las palabras: el hambre muerde y abraza y tiene diversos colores y agujeros. El hambre áspera que ahora me retorna a la infancia, fraternalmente maléfica. El hambre más allá de su ilimitado territorio. (En la estrella del ansia que se abre, la tierra y sus goznes de cementerios, el zambullido en las aguas podridas de las semillas, esta suerte de territorio aniquilado.)

Del libro: Umbral de la sospecha, 2020.
©André Cruchaga, 03.05.2020

FAȚADA

©Fotografía Imagen Pinterest





FAȚADA




Viața trece ca un potop de ferestre, între gesturi
și imensitatea apusurilor.
Îți riști vocea strigând la ore: o fațadă nemișcată
unde se plânge ultima iubire, un sicriu lung acolo unde e necesar
un corp, o țigară care arde toate cuvintele
care se aud de cealaltă parte a oglinzii, între ceață și vis.
Întotdeauna scrisul este o febră a fețelor suprapuse:
Râsete se aud și reci încuietori și mușcături adânci ale aplauzelor.
Chiar de la ușă văd câteva păsări care îmi amintesc de fereastra
trenurilor: ochii ies în dezordine ca o scenă gotică
până când dispar în hăul orizontului.
Lângă pantofii mei se revarsă noaptea: este aceeași noapte care insistă
în pâlpâirea ei, aceeași noapte care îmi acoperă fața.

Din cartea, Pragul suspiciunii, 2020
© ©André Cruchaga, 02.05.2020
© Traducerea Ioana HAITCHI, 03.05.2020, Klausenburg





FACHADA




La vida transcurre como un diluvio de ventanales, entre gestos
y la inmensidad de los atardeceres.
Uno arriesga la voz gritándole a las horas: una fachada inmóvil
donde se llora el último amor, un féretro de largo donde hace falta
un cuerpo, un cigarro que queme todas las palabras
que se escuchan al otro lado del espejo, entre la neblina y el sueño.
Siempre la escritura es una fiebre de rostros superpuestos:
se escuchan risas y cerraduras de frío y moscas de largos aplausos.
Desde la puerta veo algunos pájaros y recuerdo la ventanilla
de los trenes: los ojos salen en desbandada como una escena gótica
hasta desaparecer en el hueco del horizonte.
Junto a mis zapatos anochece: es la misma noche que insiste
en su parpadeo, la misma noche que cubre mi rostro.

Del libro: Umbral de la sospecha, 2020.
©André Cruchaga
©Fotografía Imagen Pinterest