jueves, 26 de noviembre de 2015

FOTOGRAFIA CELOR FĂRĂ ADĂPOST

Imagen cogida de la red








Doare fără excepţie, iadul simţurilor, un spectacol al reverenţei continue,
al dialogului peştelui stins pe trotuare:  crăpat este aerul
şi zilele sunt între dinţii umbrei.
Astfel creşte pomul cuvântului, singur, dezvelit în faţa intemperiilor
şi în faţa apei sale milenare: în ochii orbi se scufundă gâtul, dinţii torturii
şi noaptea asta de ramuri, ca o brăţară în respiraţie.
Dor sunetele trupului şi ecourile încolţite ale gândurilor,
doare dezechilibrul vizibil al abisului şi curba umedă a nişelor.
Memoria transcede şi se deschide dincolo de vrăjitorie şi întuneric.
(Ascultă orele ce vin din spatele cortinelor şi ai pereţilor;  slăbeşte
oglinda păstoasă a ferestrelor, muşcând depărtarea, coborând în frigul
ce provoacă distanţele pulsului oraşului în timp ce doarme,
în vastitatea falsă imprevizibilă şi în vărsăturile dezgustătoare ale beţiei.)
Aici,  corpurile carbonizate şi anxietatea, ca un spuipat în faţă.
Mergi în fiecare zi muşcat de trotuare, inundat de labirinturi
şi singurătate, mormăind muşcături ciudate.
De multe ori vrei să elimini timpul şi să te trezeşti mai puţin confuz.
Mă privesc din cap până-n picioare, cum mă acoperă istoria cu funingine.
Nu ştiu dacă au fost căţărători pe miezul nopţii sau trupuri
care să nu se fi ascuns în faţa lumii.
Sângerează fumul în durerea neconsolată a focului tăcut.

© Traducerea Ioana Haitchi




FOTOGRAFÍA DEL DESAMPARO



Duele sin excepción, el infierno en los sentidos, la continua reverencia
al espectáculo, al pez descolorido del diálogo sobre las aceras: resquebrajado
el aire, y los días en medio de los dientes de las sombras.
Crece el árbol de la palabra, solo, desnudo, semejante a la intemperie
y sus aguas milenarias: en el ojo ciego se hunden las gargantas, los dientes
de la tortura y esa noche de ramas como una brazalete en el aliento.
Duelen los sonidos del cuerpo y el eco arrinconado de los pensamientos,
duele el desbalance visible del abismo y la humedad curva de los nichos.
La memoria transcurre y se abre más allá de la hechicería de la penumbra.
(Escucha las horas que viajan detrás de las cortinas y los muros; adelgaza
el espejo pastoso de las ventanas mordiendo la lejanía, descendiendo al frío
que provocan las distancias, a las pulsaciones de la ciudad mientras duerme
el maniquí imprevisible de la vastedad y sus ebrios vómitos de hastío.)

Aquí, los cuerpos calcinados y la zozobra como una escupida en la cara.
Uno camina todos los días mordido por las aceras, anegado de laberintos
y soledad, balbuciente de extrañas mordidas.
A menudo uno quiere abolir el tiempo y despertar en fechas menos confusas.
Me miro de cabeza a pies, mientras me cubre el hollín de la historia.
Ignoro si alguna vez han existido enredaderas en la medianoche, o cuerpos
que no oscurezcan ante el mundo.
Sangra el humo en lo inconsolable de la pesadumbre silenciosa del fuego.
© André Cruchaga, Barataria, 2015


© Ioana Haitchi – Copyright – Toate drepturile rezervate
Publicat de Ioana Haitchi 

sábado, 14 de noviembre de 2015

UCENICUL DE VEGHE

Imagen cogida de la red








Ioanei Haitchi, poetă, traducătoare, prietenă




Nu e doar abstinenţa, ci şi necesitatea de-a rămâne treaz în faţa îndoielii
şi a ciumei: azi există locuri goale şi lihode, unde scrisul
nu-i de mare folos, nici chiar pe prima pagină a ziarelor;
unul doar trece o cârpă umedă pentru a curăţa fârâmiturile corpului
şi lingurile de plastic şi caserolele de alpaca.
Se pare că acest proces de învăţare a devenit un aisberg şi ne mâncăm
sufletul, încheieturile, aşadar, peisaj suculent pentru ciori.
Treziţi ? Suntem treji mereu în această mlaştină, în aceste vise
de păduchi inflamaţi. (În delir, unii cred în paradisul pierdut
nu în lopeţi, în sape, în sicrie. Trăim cu căluşul în gură până la engleză,
pentru muşchi, pentru ameninţare. Tastând cârligele nebuniei.
Poate într-o zi, toată ciuma va cădea în gol.)
Altul scrie în speranţa că după furtună, întunericul se va îndepărta.
Ce gură nu va fi neagră în zilele ce vin ? Ce goliciune să găseşti
adăpostită  în faţa cariilor reci de lemn cu strigătele şi ţipetele altei cruci violente
ale cearcănelor ? – Acesta nu este un film de la Cannes, Moscova, Berlin, Morelia
sau din Cairo: puterea se măsoară de asemenea, cu deltele brumei.
În râul imaginar al gâtului, totul e atât de real precum respiraţia chiparosului
şi cimentările lui derivate. Este posibil, vă rog, să evităm castrarea
conştiinţei ? Văd ochiul umbrei fără lentile binoculare.
Uneori, în orbita posibilităţilor, soarta are nume şi prenume.

© André Cruchaga
© Traducerea Ioana Haitchi




APRENDIZ DE VIGILIAS




Ioana Haitchi, poeta, traductora, amiga.




No sólo es abstinencia sino la necesidad de estar despierto ante el recelo
y la peste: existen hoy lugares desnudos y salobres donde la escritura tampoco
sirve de mucho, ni siquiera para la primera plana de los periódicos;
uno, apenas, pasa un trapo mojado para limpiar las migajas del cuerpo,
y las cucharas de plástico, y las cacerolas de peltre.
Resulta que este aprendizaje de vigilias se ha tornado témpano, y nos come
el alma, los goznes, tal, el paisaje suculento para cuervos.
¿Despertar? Siempre estamos despiertos en esta ciénaga, en estos sueños
de henchidos piojos. (En el delirio uno piensa en el paraíso perdido
y no en palas, ni azadones, ni ataúdes. Vivimos amordazados hasta las ingles
por el musgo, por la amenaza. Pulsan los anzuelos del desvarío.
Tal vez un día toda la pestilencia caiga al vacío.)

Uno escribe esperando que después de la tormenta se limpie la oscuridad.
¿Qué boca no será noche en los días venideros? ¿Qué desnudez encontrará
cobija antes que el frío carcoma con gritos y alaridos la otra cruz violenta
de las ojeras? —Éste no es film del cine Cannes, de Moscú, Berlín, de Morelia,
o de El Cairo: el poder también se mide por los deltas de la bruma.
En el río imaginario de la garganta, todo es tan real como el aliento del ciprés,
y sus derivados cimientos. ¿Es posible, pregunto, evitar la castración
de la conciencia? Ver el ojo de la sombra sin necesidad de lentes binoculares.
A veces, en la órbita de las posibilidades, la fatalidad posee nombre y apellido.
Barataria, 2015



sábado, 3 de octubre de 2015

LOCURI

Imagen cogida de la red




LOCURI




Acolo, în axilele trotuarelor, glezne şi coate ca un singur puls.
Acolo, în gura vântului, burţile şi umbra doliului, cuvinte goale
ca piatra ponce: de multe ori, dinţii şi strigătul devin insensibili.
Cresc colţii precum şi cercurile întunecate ale pământului.
Melcii cresc şi-şi aruncă-n mare urechile mărind apele.
Creşte absolutul în cele două mâini ale ploii.
Cresc pleoapele înaintea muşchiului extins al nopţii. Creşte rugina.
-Astăzi se organizează furtuni pentru a potoli respiraţia: sunt loviturile
pieptului şi poticnirile postului;
(Înaintea absenţei tale, nu-mi rămâne decât să mă gândesc la micul drum al cuvintelor.)
Libertatea e inutilă atunci când taci sau ai trecut în altă viaţă.
Decât apărarea anumitor locuri, prefer castitatea ca o prefaţă.
Invidia altora este acest multiplu orgasm al Paradisului (ochii muşcă
incandescenţa;  zilele, carnea poemului.)
Toată lumea şi le face pe-ale sale, presupunând: mă dezvelesc, desigur, în poftele mele.
Poemul este întotdeauna insurecţie şi nu trebuie să cer acreditare nimănui.
Pentru cei care nu ştiu, am învăţat şocurile timpului în bordeluri
şi i-am băut dărâmăturile din mâinile tremurânde.
În acelaşi timp despart cuvintele şi simt această pace când păşesc.
Acum trăiesc departe de guri şi de răsărituri evazive: în pieputul luminii,
setea îngrămădită; ţipete înăbuşite…


© André Cruchaga, Barataria, 2015
© Traducerea Ioana Haitchi – Jeanne Christiane, 03.10.2015, Klausenburg
Foto: Internet



LUGARES




Allí, en las axilas de las aceras, tobillos y codos como un solo pulso.
Allí, en la boca del viento, los vientres y la sombra del luto, las palabras huecas
como piedra pómez: a menudo, los dientes y el grito se tornan insensibles.
Crecen los colmillos y también las ojeras de la tierra.
Crecen los caracoles que surten de mar los oídos y prolongan las aguas.
Crecen los absolutos dentro de las dos manos de la lluvia.
Crecen los párpados ante el musgo extendido de la noche. Crece la herrumbre.
—Hoy se organizan tormentas para aplacar el aliento: quedan los golpes
de pecho y los tropezones en ayunas;
(Ante tu ausencia sólo me toca pensar en el caminito de las palabras.)
Es inútil la libertad cuando callas o ya has pasado a otra vida.
En la defensa de ciertos lugares, prefiero la castidad de algún prefacio.
La envidia de los otros es este múltiple orgasmo del paraíso (los ojos muerden
la incandescencia; los días, la carne del poema.)

Cada quien hace lo suyo, supongo: yo desnudo, claro, mis propias hambres.
El poema siempre es insurrección y no necesita de credencial alguna.
Para los que no saben, yo aprendí los sobresaltos del tiempo en los prostíbulos,
y bebí del escombro sus temblorosas manos.
Hace tiempo que hendí las palabras y me siento es paz cuando camino.
Ahora vivo lejano de bocas y de amaneceres huidizos: en el pecho de la luz,
la sed colmada; los gritos apagados… 
© André Cruchaga, Barataria, 2015
© Ioana Haitchi – Copyright 

jueves, 1 de octubre de 2015

ȚĂRMUL TRISTEȚII

Imagen cogida de la red




ȚĂRMUL TRISTEȚII




Fiară nocturnă, sunet sinistru în dangătul tristeții, abia auzit
la capătul ecourilor: peste paginile întunecate ale pietrișului.
Fiară a umbrelor disparatate în ultima zi a trilului. (Pruncie golașă
a presentimentului; necruțător e praful ce pătrunde în piept.)
Fiară a labirinturilor de dinăuntrul ecourilor extirpate ale lumii.
Fiară de toate zilele sub cerul acesta infinit unde urlă memoria.
Cineva învață că promiscuitatea e cumva un lucru specific banalității.
Mă copleșește o tristețe ca cea dintre patru pereți; scrisul, tot mai des, fisurează
cărămizile pereților și tufărișul respirației, spiridușii ieșiți
din puțul orb al himerei acoperite cu frunziș.
Uneori evit anumite conversații, fug de unele voci și de materia
fecală, de praful fără sfârșit, sau de bolboroseala din bănci.
Toate etapele scriiturii mele au fost dificile: nu lipsesc defileurile fioroase,
nici cețurile tăioase. Niciodată candoare. E puțin înclinat promontoriul
                                                                                                                             [barbariei.
Așa e această meserie până când unul își zdrobește toți dinții.
O baltă de cerneală e scrisul meu: acolo, iarna aprinde luminile sale verzi,
și dispar mirosurile fetide, perversitatea și abominabilul.
Trag zilnic lanțurile fricii după mine. Purific intemperiile: deschid ochi.
Scriu, atunci, separat în fiecare privire și spectru.
(Dumneata știi, acolo în întunecatul locaș. Da, în mirosurile risipite ale gândacului, 
în pânza de paianjen a silogismelor, sau în ecourile gri ale acestei patrii muribunde, 
în complexul de vinovăție al closetului.)
Dumneata știi când lichidul seminal se scurge prin canalizare...

© Traducerea Andrei Langa



ORILLA DE LA TRISTEZA




Animal de medianoche, lúgubre en la espiga de la tristeza, nombre apenas
en el paraje de los ecos: sobre las páginas oscuras del escombro.
Animal de sombras hendidas en el último día del trino. (Infancia desnuda
del presentimiento; implacable el polvo que se adentra en el pecho.)
Animal de laberintos dentro de los ecos castrados del mundo.
Animal de todos los días bajo este cielo infinito donde brama la memoria.
Uno aprende que la promiscuidad es también cosa de baratijas.
Me invade una tristeza de cuatro paredes: la escritura, a menudo, agrieta
los adobes de las paredes y el matorral del aliento, los duendes exhalados
desde el pozo ciego de la quimera empapada de hojerío.
A veces huyo de ciertas conversaciones, huyo de ciertas bocas y de la materia
fecal, del polvo sin desagües, o del simple cuchicheo de atriles.
Todas las épocas de mi escritura han sido difíciles: no faltan gargantas atroces,
ni filosas nieblas. Nunca la inocencia. Es latente el promontorio de barbarie.
Así es este oficio hasta que alguien gasta toda su dentadura.
Un charco de tinta es mi escritura: ahí, enciende el invierno sus luces verdes,
y se evaporan los olores desleales, la perversidad y lo abominable.
Cruzo a diario los candados del miedo. Purifico intemperies: abro los ojos.
Yo escribo, entonces, disperso en cada centímetro de miradas y espectros.
(Vos lo sabés allá en tu negra hoguera. Sí, en los olores destejidos
del escarabajo, en la telaraña de los silogismos, o en los ecos grises de este país 
moribundo, en el complejo de culpa del retrete.)
Vos lo sabes cuando el líquido seminal se va a través de las alcantarillas…
Barataria, 2015


sábado, 12 de septiembre de 2015

ORE INUTILE

Imagen cogida de la red




ORE INUTILE




Înainte de colţurile frânte ale memoriei, monotonia acestor zile
inutile şi rugina consistentă peste corpurile înstrăinate.
Măştile au propria lor liturghie, la fel ca umbrele şi vertijurile inexplicabile,
precum golurile de la limita miezului nopţii.
În oxidul sinuos al săptămânii, această bestialitate a gurilor precipitate,
dragostea şi găurile ce le provoacă: există nume ce ne invită la exterminare,
la invidie şi la pereţii obsceni ai oraşului ce picură în dinţii noştri,
ca un alt bănuţ murdărit pe trotuar.
Cine sunt martirii în această intensitate de feţe confuze şi feroce ?
Spre ce indiferenţă zvâcnesc orele ?
Apar cheaguri pretutindeni. De  multe ori mi se pare confuză o lume fericită.
O singură privire ar putea pietrifica rănile sau nuditatea.
Un singur ecou devine implacabil, înconjurând câinii, ce cutreieră dimineaţa
şi se uşurează pe  ea.
(În spatele multor fantome şi bordeluri, agasează pseudomoralitatea şi falsa
înţelepciune; toate-aceste ore au ochi de ciclop.
Nimic nu este invizibil, desi muştele se ascund în spatele grădinii.
Se scurge pata galbenă a respiraţiei, furnicăturile chiparosului muşcând
butoniera deschisă a sordidului. După lume, doar urme.
Noi, cei care trăim la limită, nu avem zidul ce ne apără intimitatea;
suntem la mila cenuşei prospere.)
Dacă cineva se îndoieşte, - va trebui, aşa cum poate – să scape din foc…

Traducerea Ioana Haitchi



HORAS INÚTILES




Ante los rincones destrozados de la memoria, la monotonía de estos días
inútiles, y la consecuente herrumbre sobre los cuerpos enajenados.
Los antifaces tienen su propia liturgia, así como sombras y vértigos inexplicables, 
como los vacíos al límite de la medianoche.
En el óxido sinuoso de las semanas, esta bestialidad de bocas precipitadas,
el amor y los agujeros que provoca: hay nombres que nos invitan al exterminio,
a la envidia y a las paredes obscenas de la ciudad que chorrea en nuestros
dientes, como otro centavo enmugrecido en el pavimento.
¿Quiénes son los mártires en esta intensidad de rostros confusos y feroces?
¿Hacia qué indiferencia palpitan las horas?
Surgen coágulos por doquier. A menudo me resulta confuso un mundo feliz.
Una sola mirada puede petrificar las heridas o la desnudez.
Un solo eco se torna implacable alrededor de los perros que deambulan
en el alba y se mean sobre ella.
(Detrás de tantos fantasmas y prostíbulos exaspera la seudomoral y la falsa
sensatez; todas estas horas tienen ojo de cíclope.
Nada es invisible aunque las moscas se escondan detrás de los jardines.
Gotea la mancha amarilla del aliento, o el cosquilleo del ciprés mordiendo
el ojal abierto de lo sórdido. Después el mundo, sólo de las huellas.
—Nosotros, los que vivimos siempre al límite, no tenemos muro que preserve
la intimidad; estamos a merced de la ceniza floreciente.)

Si alguien duda, —deberá como pueda— escapar del fuego…
Barataria, 2015

ORE INUTILE

Imagen cogida de la red





ORE INUTILE




Înainte de colțurile rupte  ale memoriei, monotonia acestor zile
 inutile, și rugina depusă pe corpurile înstrăinate.
 Antifeţele își au propria liturghie, la fel ca umbrele și amețelile inexplicabile,
ca golurile la limita miezului nopții.
 În oxidul sinuos al săptămânilor, această bestialitate de guri precipitate,
 dragostea și găurile pe care le provoacă: sunt nume care ne invită la exterminare,
 la invidie și la pereții obsceni ai orașului care șiroiește în dinții
 noștri, ca un alt ban unsuros pe pavaj.
 Cine sunt martirii în această intensitate de chipuri confuze și feroce?
 Spre ce indiferență palpită orele?
 Apar cheaguri pretutindeni. Adesea o lume fericită îmi apare confuză.
 O singură privire poate pietrifica rănile sau goliciunea
 Un singur ecou revine implacabil în jurul câinilor care
 rătăcesc în zori de colo-colo și urinează pe ei.
 (În spatele atâtor fantome și bordeluri pseudomorala și falsul 
 bun-simţ exasperează; toate aceste ore cu ochi de ciclop.
 Nimic nu e invizibil deși muștele se ascund în spatele grădinilor.
 Picură pata galbenă a respirației, furncaturile chiparosului mușcând
 butoniera deschisă a sordidului. După lume, nimic altceva decât urme.
-Noi, cei care trăim mereu la limită, nu avem zid care să apere
 intimitatea; suntem la discreția cenușii inflorinde.)
 Dacă cineva se îndoiește – va trebui să scape cum poate din foc...

Traducerea Anca Tanase




HORAS INÚTILES




Ante los rincones destrozados de la memoria, la monotonía de estos días
inútiles, y la consecuente herrumbre sobre los cuerpos enajenados.
Los antifaces tienen su propia liturgia, así como sombras y vértigos inexplicables, 
como los vacíos al límite de la medianoche.
En el óxido sinuoso de las semanas, esta bestialidad de bocas precipitadas,
el amor y los agujeros que provoca: hay nombres que nos invitan al exterminio,
a la envidia y a las paredes obscenas de la ciudad que chorrea en nuestros
dientes, como otro centavo enmugrecido en el pavimento.
¿Quiénes son los mártires en esta intensidad de rostros confusos y feroces?
¿Hacia qué indiferencia palpitan las horas?
Surgen coágulos por doquier. A menudo me resulta confuso un mundo feliz.
Una sola mirada puede petrificar las heridas o la desnudez.
Un solo eco se torna implacable alrededor de los perros que deambulan
en el alba y se mean sobre ella.
(Detrás de tantos fantasmas y prostíbulos exaspera la seudomoral y la falsa
sensatez; todas estas horas tienen ojo de cíclope.
Nada es invisible aunque las moscas se escondan detrás de los jardines.
Gotea la mancha amarilla del aliento, o el cosquilleo del ciprés mordiendo
el ojal abierto de lo sórdido. Después el mundo, sólo de las huellas.
—Nosotros, los que vivimos siempre al límite, no tenemos muro que preserve
la intimidad; estamos a merced de la ceniza floreciente.)
Si alguien duda, —deberá como pueda— escapar del fuego…
Barataria, 2015