domingo, 23 de junio de 2013

SOBRIETATE

Imagen cogida de la red





SOBRIETATE


A Andrei Langa


Pe frunza verde a timpului se prelinge roua. Orizontul apare
prin ochi și acest șir de geamuri din aripă.
În râul eternității, visurile lucrează fără oprire, zeitatea
trezește pe fiecare de printre pietrele sale,
marmură a ceții ce se duce des pe umere.
Există desăvârșire în arta de a lipi pătratele calendarului? - Lumina, desigur,
se prinde de capetele săptămâinii ce se zbenguie spre final.
(Briza bate din aripi precum un colibri plin de tandrețe, ca ecoul
oprit printre umbrele drumului.)
-Seninătatea nu a avut niciodată termen de expirare. Pe taburetul serii,
distilatorul și fermentul orelor sale, arcurile ascunse ale ceasului,
tăcerea trenurile în depouri.
(Memoria nu îngroapă niciodată carapacea secundelor, și nu există fisuri
în stânca răsăritului: liniște definitivă în respirația poemului.)
După bâlbâială și somnambulism, am deprins să citesc manuscrisul
resacului cu toate lacunele analfabetismului meu...

Traducere în română de Andrei Langa




SOBRIEDAD


A Andrei Langa




Sobre la hoja verde del tiempo, fluye el rocío. Salta sobre los ojos
el horizonte y ese cordaje de ventanas a través del ala.
En el río de la eternidad, trabajan sin descanso los sueños, cada quien
despierta de sus cimientos la entraña,
los mármoles de la niebla que a menudo se llevan en los hombros.
¿Hay plenitud en el arte de tejer las redes del calendario? —La luz, sin duda,
se ciñe a las raíces de la semana que juegan a los confines.
(Aletea la brisa como un colibrí en medio de la ternura, como el eco
detenido en las sombras del camino.)
—Nunca la claridad ha tenido fecha de caducidad. En el taburete de la tarde,
el alambique y su fermento de horas, los muelles profundos del reloj,
el silencio de trenes en las azoteas.
(La memoria nunca sepulta el caracol de los segundos, ni hay defunciones
en la roca del alba: en el aliento del poema la quietud inapelable.)
Después del balbuceo y el sonambulismo, aprendí a leer el manuscrito
del oleaje con todas las ojeras de mi analfabetismo…

Barataria, 15.VI.2013





lunes, 17 de junio de 2013

MIGRAȚIE

Imagen cogida de la red




MIGRAȚIE




Migrez așa cum face aroma în plină după-amiază. După zilele ce se perindă

nu rămâne decât această plecare, uneori fără știre, cu plăgi și durere:
Moise, Ulise și Aeneas. -Precum și atâți alții, eu în grădinile inefabile
ale unei părți din intemperie, împăcat cu moartea.
Din ce luptă venim și ce oraș construim, ori asta-i o tramă obscură
de la mărunțișuri? De pe care insule depărtate ne tragem condiția umană?
(Letargia ibernală ne marchează ca un anotimp sinistru.)
Care mare, care tărâmuri, ce apă stătătoare ne așteaptă când vom opri 
să dăm dăm aripi? Purtăm până în subterană visurile noastre inefabile,
fără vreun artefact deosebit și eroism, de a nu trăi în nici o parte, 
ci locatari ciudați ai săsrăciei. 
Într-un sfârșit, facem cimitire, de asemenea însă scriem pagini întregi
pentru a le citi la o adică, posteritatea respirației...

Traducere în română de Andrei Langa 





MIGRACIÓN




Migro como lo hace el olor en plena tarde. Tras los días que pasan
no queda sino este ir, a veces a tientas, con llagas y dolor:
Moisés, Ulyses y Eneas. —Como tantos, yo en los jardines indecibles
de la esquirla de la intemperie, resignado en la muerte.
¿De qué guerra venimos y qué ciudad fundamos, sino esta trama oscura
de migajas? ¿De qué remotas islas nuestra humana condición?
(El letargo del invierno nos permanece como un temporal siniestro.)
¿Qué mar, qué tierra, qué páramo nos espera cuando hemos agotado
el último aleteo? Llevamos hasta el sótano de lo indecible nuestros sueños,
sin más aperos que la audacia y el heroísmo, de no ser en ninguna parte,
sino el extraño habitante de la penuria.
Al final, fundamos cementerios, pero también escribimos papiros
para leer por si acaso, la posteridad del aliento…
Barataria, 15.VI.2013

miércoles, 12 de junio de 2013

KHLOÉ

Khloé, imagen de André Cruchaga




KHLOÉ




A murit. Ea a murit. Ce cărare oare îți absoarbe saliva,
fluierul suspinului pe care mi-l lași, ascunzișul părasit și jucăriile?
(Îmi scapi, acum, așa cum mi se duc toate zilele săptămâinii.)
Ai fost dragostea care acum mă părăsește; pleci și îmi lași
cu brațele goale, rămase în aer.
Șuieră vântul în timp ce dormi. În vreme ce ochii ți se închid.
Subterana mușcă din cadavrul tău ca un fin șifonier. La urma urmei,
vei deveni memorie și spectrul ce va răsare între vitralii.
Vei fi, cum începi să respiri prin suflarea mea, ritualul de a mă saluta
în toate diminețile, lătrând ca și până acum la visele mele.

Traducere în română de Andrei Langa 



KHLOÉ





Ha muerto. Ella ha muerto. ¿Qué sendero absorbe tu saliva,
la flauta del sollozo que me dejas, abandonado el escondite y los juguetes?
(Te me escapas, ahora, como lo hacen todos los días de las semanas.)
Eras el amor que ahora se me escapa de las manos; te vas y me dejas
los brazos vacíos, extraviados.
Silva el viento mientras duermes, mientras se cierran los ojos.
El subsuelo muerde tu cadáver como un armario inasible. Al fin y al cabo,
serás memoria y el espectro que me amanezca entre lunas.
Serás, como volver a empezar en mi aliento, el rito de saludarme
todas las mañanas ladrándole todavía a mis sueños.
Barataria, 09.VI.2013


martes, 4 de junio de 2013

UNIVERS

Imagen cogida de: apologetic-ministries.blogspot.com




UNIVERS


Cu prietenie, pentru Elisabeta Boțan.





Pasărea  pe piatra relicvelor.  Îndepărtate peisaje ale arcei,
acolo unde voința își face propriul cuib: suflarea absoarbe
distanțele, ușile agățate de talazul calendarului, pielea cerului
gravată în pori. (Din umezeala ferestrelor,  iluminarea
arcanelor, ploaia si ecourile ei prezicătoare.)
 --Lumea încape, fără îndoială, în vitraliile diluviului, timpul care e joc
de petale: să dăm cuvinte grădinilor și suflare acoperișurilor.
( Un copil dă foc picăturilor de crivăț din
ochii săi, ceasul stricat în fața grădinii viselor.)
La urma urnelor, știm că universul începe  în valvulele
tâmplelor, apoi deschide puterea aripii până traversează apele pieptului.


Barataria, 03.VI.2013


Traducere în română Elisabeta Botan




UNIVERSO



Para Elisabeta Botan, con amistad




El pájaro sobre el guijarro de las reliquias. Remotos paisajes del arca,
ahí donde la voluntad hace su propio nido: el aliento absorbe
las distancias, las puertas aferradas al oleaje del calendario, la piel del cielo
inscrita en los poros. (Desde la humedad de las ventanas, la iluminación
de los arcanos, la lluvia y sus ecos de vidente.)
—El mundo cabe, sin duda, en los vitrales del diluvio, el tiempo que es juego
de pétalos: démosle palabras a los jardines y soplo a los tejados.
(Un niño le prende fuego a las gotas de cierzo de sus ojos, venal el reloj
frente al jardín de los sueños.)
Después de todo, sabemos que el universo empieza en las válvulas
de las sienes, después abre el poderío del ala hasta cruzar las aguas del pecho.
Barataria, 03.VI.2013

domingo, 2 de junio de 2013

COLOFON

Imagen cogida de: morilet81.blogspot.com





COLOFON




În ciuda sufocărilor, umblu cu umbra ruginii pe umeri;
urlă câinele singurătății, prezenturile au rămas precum vacile slabe
din parabolă (la jumătatea visului mugetele agoniei)
- Am învățat că, chiar dacă gozurile din ochi nu sunt eterne;
nu cunosc sentimentele celorlalți, chiar dacă ele îmi ajung până în gât:
într-o zi - după ce voi depăși atavismele - voi supraviețui în alternanța
zborului: am dormit crezând că orizontul nu avea frunziș și era ferm,
și așa am început aceată lungă zi a pescărușilor.
Memoria mea e o altă cruce asemănătoare candelelor întunecate ale însetării :
există zile nemăsurate în care se adună toate durerile( las timpul 
să usuce această lacrimă, goală precum un harpon care intră în piept.)
Să nu ai încredere, - mi-a zis în mijlocul sufocărilor mele- nici un jurământ nu se susține 
în aer: apoi, a luat oglinda orfană agățată de perete...
Să nu ai încredere, - mi-a zis- curcubeul se descompune mai ușor decăt crezi...
Barataria, 18.V.2013

COLOFON- de André Cruchaga (traducere Elisabeta Botan)





COLOFÓN




Pese a los ahogos, voy con la sombra de la herrumbre sobre los hombros:
aúlla el perro de la soledad,  los ahoras que se quedaron como las vacas flacas
de la parábola (a mitad del sueño los retumbos de la agonía.)
—He aprendido que aún los rastrojos no son eternos en los ojos;
desconozco los sentimientos ajenos, aunque ellos lleguen hasta el cuello:
un día, —después de superar los atavismos— sobreviviré en la alternancia
del vuelo: dormí creyendo que el horizonte no tenía hojarasca y era firme,
y así emprendí esa larga jornada de gaviotas.
Mi memoria es otra cruz semejante a los candiles oscuros de la sed:
hay días desmedidos donde se acumulan todos los dolores (dejo al tiempo
que seque esta lágrima, desnuda como el arpón que entra al pecho.)
No te fíes —me digo en medio de mis ahogos— ningún juramento se sostiene
en el aire: luego, quito el espejo huérfano colgado de la pared.


Barataria, 18.V.2013