TULBURARE
INTERNĂ
La fel ca acest peisaj
exterior care mă conturează: devastat.
Și mai mult, care mă
învăluie. Și anume: râu un roșu atât de frumos, fără pește;
munte de aur, fără
frunze; zone galbene, calcinate.
Juan Cobos Wilkins
Totul a fost clădit ca un templu de reci chiparoși pe
răsuflare.
Distanța ne încolțea de fiecare dată cu tăișul
indiferenței sale.
În profunzime, rătăcirea noastră se învârtea mereu, ca
o monedă oarbă
în care nu știai niciodată cursul, nici sunetul
atingerii pietrei sau cerului.
Și, deși focul era mereu acolo, înverșunarea lui avea
abisuri.
Știu, poate ca o pasăre în derivă în mlaștină;
Respir fără să știu ce e de cealaltă parte a râului:
dacă e doar frunziș,
presimțire, larvele care mușcă și îmi devastează rana
sau este vocea aceea îndepărtată care se mișcă în voie
ca un animal domestic
prin gândurile mele și mă aruncă în prăpastia nopții.
De multe ori este grea vânătoarea ezitantă al
umbrelor, iarna fără de ea
și fereastra izgonită care își asumă ficțiunea ca pe
un scenariu de film.
Amintirea încă dezvăluie casa și luminoasa piele a
furtunii,
ca acel murmur al mării care se aude din depărtare.
Cert este că am răsărit dintr-o stare de levitație și
de mirare.
Din cartea: Focul cheilor
invizibile, 2021
© André Cruchaga
© Traducerea: Ioana HAITCHI,
20.06.2021, Klausenburg
TURBACIÓN
INTERNA
Igual a este paisaje
exterior que me circunda: devastado.
Y más, que me circuncida.
A saber: río tan bello rojo, sin peces;
montaña del oro, sin
hojas; áreas amarillas, calcinadas.
Juan Cobos Wilkins
Todo estaba previsto como un templo de cipreses fríos
en el aliento.
La distancia cada vez nos iba arrinconando con su filo
de indiferencia.
En nosotros el extravío fue siempre circular como una
moneda ciega
en el que no se sabe el rumbo, ni el sonido al tocar
la piedra o el cielo.
Y, aunque el fuego siempre estuvo ahí, su verdor tenía
abismos.
Lo sé, acaso, como un pájaro a la deriva del páramo;
respiro sin saber qué hay al otro lado del río: si es
solo hojarasca
el presentimiento, las larvas que muerden y devastan
mi herida,
o es esa voz remota que adrede se desplaza como animal
doméstico
en mis pensamientos y me avienta al barranco de la
noche.
Con frecuencia es duro el pez titubeante de los
grises, el invierno sin ella
y la ventana desterrada que asume la ficción como un
guión de película.
El recuerdo todavía revela la casa y la piel luminosa
de la tempestad
como ese murmullo del mar que se escucha desde lejos.
Lo cierto es que amanezco en un estado de levitación y
desquicio.
Del libro: Fuego de llaves
invisibles, 2021
©André Cruchaga
Imagen Pinterest
