sábado, 3 de octubre de 2015

LOCURI

Imagen cogida de la red




LOCURI




Acolo, în axilele trotuarelor, glezne şi coate ca un singur puls.
Acolo, în gura vântului, burţile şi umbra doliului, cuvinte goale
ca piatra ponce: de multe ori, dinţii şi strigătul devin insensibili.
Cresc colţii precum şi cercurile întunecate ale pământului.
Melcii cresc şi-şi aruncă-n mare urechile mărind apele.
Creşte absolutul în cele două mâini ale ploii.
Cresc pleoapele înaintea muşchiului extins al nopţii. Creşte rugina.
-Astăzi se organizează furtuni pentru a potoli respiraţia: sunt loviturile
pieptului şi poticnirile postului;
(Înaintea absenţei tale, nu-mi rămâne decât să mă gândesc la micul drum al cuvintelor.)
Libertatea e inutilă atunci când taci sau ai trecut în altă viaţă.
Decât apărarea anumitor locuri, prefer castitatea ca o prefaţă.
Invidia altora este acest multiplu orgasm al Paradisului (ochii muşcă
incandescenţa;  zilele, carnea poemului.)
Toată lumea şi le face pe-ale sale, presupunând: mă dezvelesc, desigur, în poftele mele.
Poemul este întotdeauna insurecţie şi nu trebuie să cer acreditare nimănui.
Pentru cei care nu ştiu, am învăţat şocurile timpului în bordeluri
şi i-am băut dărâmăturile din mâinile tremurânde.
În acelaşi timp despart cuvintele şi simt această pace când păşesc.
Acum trăiesc departe de guri şi de răsărituri evazive: în pieputul luminii,
setea îngrămădită; ţipete înăbuşite…


© André Cruchaga, Barataria, 2015
© Traducerea Ioana Haitchi – Jeanne Christiane, 03.10.2015, Klausenburg
Foto: Internet



LUGARES




Allí, en las axilas de las aceras, tobillos y codos como un solo pulso.
Allí, en la boca del viento, los vientres y la sombra del luto, las palabras huecas
como piedra pómez: a menudo, los dientes y el grito se tornan insensibles.
Crecen los colmillos y también las ojeras de la tierra.
Crecen los caracoles que surten de mar los oídos y prolongan las aguas.
Crecen los absolutos dentro de las dos manos de la lluvia.
Crecen los párpados ante el musgo extendido de la noche. Crece la herrumbre.
—Hoy se organizan tormentas para aplacar el aliento: quedan los golpes
de pecho y los tropezones en ayunas;
(Ante tu ausencia sólo me toca pensar en el caminito de las palabras.)
Es inútil la libertad cuando callas o ya has pasado a otra vida.
En la defensa de ciertos lugares, prefiero la castidad de algún prefacio.
La envidia de los otros es este múltiple orgasmo del paraíso (los ojos muerden
la incandescencia; los días, la carne del poema.)

Cada quien hace lo suyo, supongo: yo desnudo, claro, mis propias hambres.
El poema siempre es insurrección y no necesita de credencial alguna.
Para los que no saben, yo aprendí los sobresaltos del tiempo en los prostíbulos,
y bebí del escombro sus temblorosas manos.
Hace tiempo que hendí las palabras y me siento es paz cuando camino.
Ahora vivo lejano de bocas y de amaneceres huidizos: en el pecho de la luz,
la sed colmada; los gritos apagados… 
© André Cruchaga, Barataria, 2015
© Ioana Haitchi – Copyright 

jueves, 1 de octubre de 2015

ȚĂRMUL TRISTEȚII

Imagen cogida de la red




ȚĂRMUL TRISTEȚII




Fiară nocturnă, sunet sinistru în dangătul tristeții, abia auzit
la capătul ecourilor: peste paginile întunecate ale pietrișului.
Fiară a umbrelor disparatate în ultima zi a trilului. (Pruncie golașă
a presentimentului; necruțător e praful ce pătrunde în piept.)
Fiară a labirinturilor de dinăuntrul ecourilor extirpate ale lumii.
Fiară de toate zilele sub cerul acesta infinit unde urlă memoria.
Cineva învață că promiscuitatea e cumva un lucru specific banalității.
Mă copleșește o tristețe ca cea dintre patru pereți; scrisul, tot mai des, fisurează
cărămizile pereților și tufărișul respirației, spiridușii ieșiți
din puțul orb al himerei acoperite cu frunziș.
Uneori evit anumite conversații, fug de unele voci și de materia
fecală, de praful fără sfârșit, sau de bolboroseala din bănci.
Toate etapele scriiturii mele au fost dificile: nu lipsesc defileurile fioroase,
nici cețurile tăioase. Niciodată candoare. E puțin înclinat promontoriul
                                                                                                                             [barbariei.
Așa e această meserie până când unul își zdrobește toți dinții.
O baltă de cerneală e scrisul meu: acolo, iarna aprinde luminile sale verzi,
și dispar mirosurile fetide, perversitatea și abominabilul.
Trag zilnic lanțurile fricii după mine. Purific intemperiile: deschid ochi.
Scriu, atunci, separat în fiecare privire și spectru.
(Dumneata știi, acolo în întunecatul locaș. Da, în mirosurile risipite ale gândacului, 
în pânza de paianjen a silogismelor, sau în ecourile gri ale acestei patrii muribunde, 
în complexul de vinovăție al closetului.)
Dumneata știi când lichidul seminal se scurge prin canalizare...

© Traducerea Andrei Langa



ORILLA DE LA TRISTEZA




Animal de medianoche, lúgubre en la espiga de la tristeza, nombre apenas
en el paraje de los ecos: sobre las páginas oscuras del escombro.
Animal de sombras hendidas en el último día del trino. (Infancia desnuda
del presentimiento; implacable el polvo que se adentra en el pecho.)
Animal de laberintos dentro de los ecos castrados del mundo.
Animal de todos los días bajo este cielo infinito donde brama la memoria.
Uno aprende que la promiscuidad es también cosa de baratijas.
Me invade una tristeza de cuatro paredes: la escritura, a menudo, agrieta
los adobes de las paredes y el matorral del aliento, los duendes exhalados
desde el pozo ciego de la quimera empapada de hojerío.
A veces huyo de ciertas conversaciones, huyo de ciertas bocas y de la materia
fecal, del polvo sin desagües, o del simple cuchicheo de atriles.
Todas las épocas de mi escritura han sido difíciles: no faltan gargantas atroces,
ni filosas nieblas. Nunca la inocencia. Es latente el promontorio de barbarie.
Así es este oficio hasta que alguien gasta toda su dentadura.
Un charco de tinta es mi escritura: ahí, enciende el invierno sus luces verdes,
y se evaporan los olores desleales, la perversidad y lo abominable.
Cruzo a diario los candados del miedo. Purifico intemperies: abro los ojos.
Yo escribo, entonces, disperso en cada centímetro de miradas y espectros.
(Vos lo sabés allá en tu negra hoguera. Sí, en los olores destejidos
del escarabajo, en la telaraña de los silogismos, o en los ecos grises de este país 
moribundo, en el complejo de culpa del retrete.)
Vos lo sabes cuando el líquido seminal se va a través de las alcantarillas…
Barataria, 2015