jueves, 8 de agosto de 2019

BIOGRAFIA TIMPULU

© Pintura de Carlos San Millán






BIOGRAFIA TIMPULU




În țara noastră, deghizăm libertatea cu aripi, de mici copii, la urma urmei este o încercare înșelătoare de a înlocui cușca violenței în care trăim, în această moarte ireparabilă de fiecare zi (Uneori ne gândim atât de mult s-o repetăm) deși bestia ne îngenunchează ca un absurd: mereu în fața oglinzii, lipsa de măsură a cimitirelor, acea muzică ciudată a râului îndurerat sau mereu această istorie ca praful în ochi, de nedescris atunci când răsună în oase.

Din cartea Metafora dezechilibrului, 2019
© Traducerea Ioana HAITCHI, 08.08.2019, Klausenburg
© André Cruchaga
© Pictura de Carlos San Millán




BIOGRAFÍA DEL TIEMPO




En nuestro país la libertad la disfrazamos de niños con alas después de todo es un engañoso intento por suplantar la jaula de violencia en que vivimos en este morir irrestañable todos los días (A veces nos la creemos de tanto repetirla) aunque la bestia nos arrodille como un absurdo: siempre frente al espejo la desmesura de los cementerios esa extraña música de río dolorido o está siempre historia despolvoreada en los ojos indecible cuando resuella en los huesos.

Del libro: Metáfora del desequilibrio, 2019
© André Cruchaga
© Pintura de Carlos San Millán

viernes, 26 de julio de 2019

MIRAJE

Imagen del Blog de Ioana Haitchi





MIRAJE




Ne-am născut de cealaltă parte a dezordinii adăposturilor, ascunzând ochii și străzile ce tremurau de frică; între false moralități și asasini, cleptocrații ca un uter orb. (Unul învață să vadă imposibilul printr-o deschizătură a ferestrei.). Există săptămâni rarefiate ca regretele, precum conștiințele incapabile de a-și arăta fața. Văd doar oglinzi de pulbere și nume fără de nume în jurul sării. Dintre toate fatalitățile, cel mai rău este să fii un schelet flămând, un suflet ce traversează mirajele într-o țară de aparențe. (Noaptea lucrează cu sânii ei legănați în altare.).

Din cartea Vallejo dream, 2019
© André Cruchaga, 12.03.2019
© Ioana HAITCHI, 12.03.2019, Klausenburg




ESPEJISMOS




Nacimos en ese otro lado del desorden de las cobijas, hundiendo ojos y calles que gotean de miedo; entre falsas moralidades y asesinos, las cleptocracias como un útero ciego. (Uno aprende a ver lo imposible a través de alguna rendija de ventana.) Hay semanas enrarecidas como los arrepentimientos, como las conciencias incapaces de mostrar su semblante. Sólo veo espejos de polvo y nombres sin nombre alrededor de la sal. Entre todas las fatalidades, la peor es ser un esqueleto hambriento, un alma que atraviesa espejismos, en un país de apariencias. (La noche trabaja con sus pechos reclinados en los altares.).

Del libro “Vallejo dream”, 2019
©André Cruchaga, 12.03.2019

sábado, 18 de mayo de 2019

LA MARGINEA LUMII

Imagen FB de Pere Bessó






LA MARGINEA LUMII




Sunt om obișnuit
Omul rănit de cine știe cine
Vicente Huidobro




Revin la oameni pentru a muri printre ei.
Și în astă atracție a lavei, abandon, dogmă, confuzie,
stă craterul rănii deschise ca un ochi abia mijit
pe marginea mare a lumii.
Sub picoarele mele, asfaltul lovindu-se de atâtea istorii,
timpul ce ne aduce sacul cu melancolii,
fără ca vântul să bată și să acopere vocea răgușită de drum.
O sete de cărbune stins mușcă din păsările prinse la piept.
Un geamăt îndepărtat se scurge pe buze în faptul serii,
printre bălăriile cu miros fetid.
În fine, nu se știe cine se află dincolo de noapte, printre furii.

**traducción al rumano por Andrei Langa
©André Cruchaga




AL BORDE DEL MUNDO




Soy todo el hombre
El hombre herido por quién sabe quién
Vicente Huidobro




Vuelvo al hombre para morir en medio de todos los hombres.
Y en esa vocación de lava, abandono, dogmas, confusiones,
el cráter de la herida que discurre como un ojo pobre
en las orillas del mundo.
De mis pies, el asfalto golpeando siempre la historia innumerable,
el tiempo que nos trae cansadas melancolías,
sin que el viento sople y deshaga la voz ya degollada en el camino.
Una sed de ceniza muerde los pájaros anidados en el pecho.
Un alarido remoto moja la boca al punto de oscurecer
entre la maleza de remotos urinarios.
Al cabo, no sé quién está al otro lado de la noche con sus furias.

Del libro “Huidobro redivivo”, 2019
©André Cruchaga