martes, 2 de agosto de 2016

ALFABET INUNDAT

Imagen cogida de la red





ALFABET INUNDAT




Vocea, acolo, de perete lipită, în dintele întunecat al vidului,
în duritatea bătăilor nesătule, în patul monoton al rumeguşului,
poate în această durere oarbă şi neobosită de salivă,
poate în alfabetul rigid al gâtului rănit,
poate în gura prezentului de carne plină,
unde aburul este sufocat şi adierea  e o fantomă ce vorbeşte  pe străzi.
În picătura vântului uscat şi rece se îneacă lumea şi imperfecţiunea lămpaşurilor
şi porii umezi ai vârtejurilor şi pomeţii osoşi ai curcubeului
şi degetele mult prea scurte ale surâsului şi plăcile întunericului strălucitor.
Ne înecăm în acrobaţia rarefiată a muştelor,
în zăvor, până în gâtul insomniilor, în sudoarea limbii după ţipăt.
Cine trăieşte în suflarea verii ?
Cine, dacă nimeni nu poate muşca praful din butoniera amintirilor ?
Cine sângerează în propria uitare fără întoarcere ?
După fumul recurent al mâinilor, fereastra circulară a timpului nepotrivit.
În fiecare zi sunt şterse filele circulare ale abecedarului:
există drame abominabile, cum ar fi piedicile şi scuzele lor patetice.
În timp ce creşte urâtul, noaptea înfloreşte în corpul lemnului.
Înaintează peştii suberani ai cicatricilor, în mijlocul frigului.
În amprenta peticului, alte nume greu de pronunţat: memorarea,
desigur, învelişul arderilor sub focurile plugului.
Încercuind strada, corul infamiei şi toate consoartele lui.
Ploaia neînsufleţită a băut toată respiraţia, a ta şi a mea…

© Traducerea Ioana Haitchi



AHOGADO ALFABETO




La voz, allí, pegada en la pared, en el oscuro diente del vacío, en el guacal
de latidos insaciables, en el lecho monocorde del aserrín,
quizá en ese dolor ciego e implacable de la saliva, quizá en la yerta degolladura
del alfabeto, quizá en la bocanada de carne del presente, donde el vaho
es ahogo y el aliento un espectro que habla a las calles.
En la gota de cierzo se ahoga el mundo y los defectos de los candiles,
y los húmedos poros de los torbellinos, y los pómulos huesudos del arco iris,
y los dedos demasiado cortos de la risa y las baldosas oscuras del resplandor.
Nos ahogamos en las enrarecidas acrobacias de las moscas,
en el cerrojo hasta el cuello de los insomnios, en el sudor de lengua tras el grito.
¿Quién vive en la bocanada de estío?
¿Quién sin nadie mordiéndose en el polvo, roto el ojal de los recuerdos?
¿Quién sangrando en su propio olvido sin retorno?
Tras el humo recurrente en las manos, la ventana circular de la deshora.
Cada día se van borrando los hilos circulares del abecedario:
hay dramas abominables como las zancadillas y su patética disculpa.
Mientras crece lo sórdido, la noche aflora en la madera del cuerpo.
Avanzan los peces subterráneos de las cicatrices en medio del escalofrío.
En la huella del remiendo, otros nombres difíciles de pronunciar: memorizo,
claro, la mortaja de los ardimientos, el fuego debajo del arado.
Dando vueltas a la calle, el estribillo de la infamia y todos sus consortes.
La lluvia inanimada se bebe toda la respiración, la tuya y la mía…
Barataria, 02.08.2016

jueves, 16 de junio de 2016

ECHIMOZĂ


Imagen cogida de la red




ECHIMOZĂ




Sunt adevărate declinurile și confuzia ce se resimte în momentele de letargie.
Reală e lovitura dată în centrul tatuajelor, și pânza de păianjen a suferinței
                                                                                                                             [împrăștiată
pe aleea parcursă zi de zi.
Lumea noastră persistă în zumzetul înăbușit al muștelor.
La ora de maximă circulație derapează emoțiile iar reticența redevine
parte comună a complicității în multiplele pierderi din prezent.
Timpul nostru a prefăcut în rumeguș toată splendoarea:
ușa fiecăruia dintre noi e pradă ostilităților, echimozele ceții
și această unică amintire a lucrului nefinisat.
Cineva dintre noi nu mai crede în astă oboseală continuă a morților, fiindcă
afectează ciulinul și saliva și nopțile din jurul arbuștilor.
Dintr-o anumită lașitate mai apar atitudinile dușmănoase: aici poate fi ghicit
vidul din vise și rugăciunile sau vorbele de duh ca sulemeneală.
În astă extinsă circumcizie, devenim victime active ale nenorocului.
Nici chiar cimitirele nu rezistă atâtor oase (în fața mea,
copilăria rămasă în mijlocul sinistru al jocului. 
Acum nu au rost, nu se iau în calcul distanțele, nici zidul ce servește drept sprijin
pentru o poartă, crește ca pe drojdii acest infern periculos de discursuri.)
Nn știu până unde va ajunge acest timp al memoriei dureroase, nici ce mâini se vor scălda în sânge, nici ce voci, de dincolo, vor aduce ziua de mâine.
Nn știu dacă există o lumină ce se aprinde între respirație și răsăritul
                                                                                                                     [de soare și duce
la purificare toate aceste copilării pierdute și triste și oarbe….

*trad. al rumano por A. Langa


MAGULLADURA




Son ciertos los declives y la confusión que se vive en los letargos.
Cierto el golpe en los ojos de los tatuajes, y su telaraña de angustia sembrada
en los pasadizos del día a día.
Nuestro mundo se sostiene en los zumbidos ahogados de las moscas.
A la hora de mayor circulación se descarrilan las emociones y vuelve lo sinuoso
a ser parte de la complicidad en los múltiples extravíos del presente.
Nuestro tiempo ha convertido en carcoma todo el esplendor:
a la puerta de cada quien el poder de la hostilidad, los magullones de la bruma
y ese solamente recuerdo de lo inconcluso.
Uno deja de fiarse de esa larga fatiga de los muertos porque cansa el cardo
y la saliva y las noches alrededor de los matorrales.
Aún desde cierta cobardía se ejerce hostilidad: todo hace suponer lo vacío
de los sueños y su maquillaje de plegaria o conjuro.
En toda esta extensa circuncisión, nos volvemos paciente activo de la desdicha.
Ni siquiera los cementerios se resisten a tanto esqueleto (frente a mí,
las infancias continuando en el círculo siniestro del juego.
Ahora no sirven, ni son posibles las distancias, ni la pared que sostenga
una puerta, crece como levadura este infierno peligroso de discursos.)
Yo no sé hasta dónde llegará este tiempo de memoria dolorosa, ni en qué manos
cobrará más vidas, ni qué voces, allá, despierten mañana.
Yo no sé si haya una luz que se encienda entre la respiración y el alba y eleve
a sahumerio todas esas infancias quebradas y tristes y sin ojos…
Barataria, 20.V.2016

miércoles, 17 de febrero de 2016

TĂRÂMUL NAUFRAGIATULUI

Imagen cogida de la red




TĂRÂMUL NAUFRAGIATULUI




Pentru Andrei Langa





Până la urmă am naufragiat, fără să fi ajuns la destinația noastră.
Se umplu de carii toți copacii de eucalipt și madre cacao, pielea cu amintirile ei
inutile, —ceașca de cafea lovită de tine în mod repetat cu lama cuțitului, ori mușcând
marginea lingurii cu un sunet cum e cel ce se aude când se merge peste pietre acolo
unde duc pașii unor săptămâni.
În grădinile utopiei, vânzătorul de ziare în aburii traficului,
înfigându-și unghile în asfalt, până la strigătul subtil al titlurilor de pe prima pagină.
Trăim aici mușuroiați și printre cuie ruginite. (Totul, fără de ornamente, pare pietrificat;
păsările se descompun în golul dintre sâni. În fiecare zi, doar dinții și genunchii,
catalogul un pic umbrit al viselor.
Totul ne vine în valuri lente: timpul și adulterul său feroce,
cântul sumbru al unei patrii insațioase. Devotament pentru crimă și mișcarea vioae
spre porți și geamuri. Există reflectoare moarte și pâini înecăcioase.
Toată memoria noastră de feciori a fost demolată: ne scăldăm într-un coș
de nitroglicerină fără posibilitatea de a pune capăt disputelor.)
Deși ne ostracizăm împreună cu propria durere, ne urmărește vocea prafului
și mucurile de țigară, lampa fumegăită, până foarte departe în ceață.
—Cu toate că unii analizează dulciurile din amfiteatru, și deduc
că sunt pur și simplu patetice, îi invit să afle lista de bucate din astă noapte,
să plonjeze peste lamele nemiloase ale bazaltului acestei realități.
Amin, aș zice, îndată după ce mă așez să ascult cuvintele aspre ale patriei mele.

© Traducerea Andrei Langa



ÁMBITO DEL NÁUFRAGO




A Andrei Langa




Después de todo hemos naufragado, sin antes haber llegado a nuestro destino.
Se apolillan todos los eucaliptus y madrecacaos, la piel con sus recuerdos
inútiles, —vos golpeando la tasa de café con el filo del cuchillo, o mordiendo
la orilla de las cucharas como un rumor sobre las piedras donde se erigen
los pulgares de algunas semanas.
En los jardines de la utopía, los canillitas al vapor del tráfico, metiendo
las uñas en el asfalto, hasta el grito sutil de los titulares de primera plana.
Vivimos aquí socavados y entre clavos oxidados. (Todo, sin afeites, parece petrificado; 
los pájaros se pudren en la despensa de las sienes. A diario, solamente los colmillos y las rodillas, el catálogo un poco oscuro de los sueños.
Todo se nos viene en lentas marejadas: el tiempo y su feroz adulterio,
el oscuro canto de un país insaciable. La abnegación por el crimen y su movilidad
hacia puertas y ventanas. Hay focos muertos y panes sofocantes.
Toda nuestra memoria filial ha sido desintegrada; nos bañamos en un guacal
de nitroglicerina sin que podamos enterrar de una vez las disputas.)

Aunque nos aislemos con nuestro propio dolor, nos llega el rumor del polvo
y las colillas, el candil huraño, lejanísimo en la niebla.
—Aunque algunos espulguen las confituras del anfiteatro, y deduzcan
que es mero patetismo, los invito a conocer el menú de esta gran noche,
y a zambullirse en las aspas despiadadas del basalto de estas realidades.
Amén, diría, después de acomodar la boca de inclemencias de mi País.
Barataria, 2015