sábado, 18 de mayo de 2019

LA MARGINEA LUMII

Imagen FB de Pere Bessó






LA MARGINEA LUMII




Sunt om obișnuit
Omul rănit de cine știe cine
Vicente Huidobro




Revin la oameni pentru a muri printre ei.
Și în astă atracție a lavei, abandon, dogmă, confuzie,
stă craterul rănii deschise ca un ochi abia mijit
pe marginea mare a lumii.
Sub picoarele mele, asfaltul lovindu-se de atâtea istorii,
timpul ce ne aduce sacul cu melancolii,
fără ca vântul să bată și să acopere vocea răgușită de drum.
O sete de cărbune stins mușcă din păsările prinse la piept.
Un geamăt îndepărtat se scurge pe buze în faptul serii,
printre bălăriile cu miros fetid.
În fine, nu se știe cine se află dincolo de noapte, printre furii.

**traducción al rumano por Andrei Langa
©André Cruchaga




AL BORDE DEL MUNDO




Soy todo el hombre
El hombre herido por quién sabe quién
Vicente Huidobro




Vuelvo al hombre para morir en medio de todos los hombres.
Y en esa vocación de lava, abandono, dogmas, confusiones,
el cráter de la herida que discurre como un ojo pobre
en las orillas del mundo.
De mis pies, el asfalto golpeando siempre la historia innumerable,
el tiempo que nos trae cansadas melancolías,
sin que el viento sople y deshaga la voz ya degollada en el camino.
Una sed de ceniza muerde los pájaros anidados en el pecho.
Un alarido remoto moja la boca al punto de oscurecer
entre la maleza de remotos urinarios.
Al cabo, no sé quién está al otro lado de la noche con sus furias.

Del libro “Huidobro redivivo”, 2019
©André Cruchaga

viernes, 3 de mayo de 2019

TOTUL E PUSTIU

©Pintura de Irina Laube






TOTUL E PUSTIU




Prin cerurile întunecate, şi roua
Cade peste ochii mei şi simt fiori.
Edith Sitwell




Pieptul mării îşi frământă propria-i nelinişte. Şi se termină acolo, în hăul gurii sau în ochiul condamnat la moarte în fiecare zi. Dar înlăuntrul puternic al pulsărilor, adevărurile desprinse de nimic, acele diguri ale braţelor, ca astrul în flăcări al infinitului. Uneori, limitele ferestrelor sângerau umbra goală a lumii, ca atunci când răul este atins și îşi revarsă materia. N-a mai rămas nimic, decât taluzul sau digul, aici sunt îndoielile: totul se dezminte în lumina frământărilor, în respirația nepoliticoasă a rușinii. Fug de numirea fiecărei lovituri a febrei care înăsprește profunzimea oarbă a sufletului.




Din cartea Vallejo dream, 2019
© André Cruchaga, 02.05.2019
© Traducerea Ioana HAITCHI, 03.05.2019, Klausenburg
© Tablou de Irina laube




TODO ES VACÍO




Through the dark heavens, and the dew
Falls on my eyes and sense thrills through.
Edith Sitwell




El pecho del mar prende sus propios desasosiegos. Y desemboca allá, en el vacío de la boca, o en ojo condenado a morir cada día. Mas en el interior enjuto de los pálpitos, las verdades desprendidas de la nada, aquellos diques de los brazos como la piedra en llamas del infinito. A ratos se desangran los límites de las ventanas, la sombra hueca del mundo, el mal que al tocarlo derrama su materia. Ya nadie queda, salvo el talud o el despeñadero, aquí de las indecisiones: todo lo desmiente la luz de las migajas, el rudo aliento de la deshora. Huyo de nombrar cada golpe de fiebre que aprieta el fondo ciego del alma.


Del libro Vallejo dream, 2019
©André Cruchaga, 02.05.2019
©Pintura de Irina Laube

viernes, 29 de marzo de 2019

UMBRA CAPTIVITĂȚII

©Pintura de Richard Diebenkorn.





UMBRA CAPTIVITĂȚII




Umbra timpului e propria captivitate, dezastrul mereu aproape de tandrețe, cu durele butoniere-ale nopții în piept. Ochii atârnă de praful străzii: sensul vieții ni se estompează, cu excepția nopții care ne-acoperă visul. Urăsc pasărea-aceea care-mi galopează prin frigul fierbinte al porilor. (Deşi nu păstrez remuşcările acelui tremur al oaselor şi privirilor unui sicriu amar.) Uneori vreau numai să mă-ntorc la ochii mei.

Din volumul "VALLEJO DREAM" - 2019
Traducere din limba spaniolă:
Costel Drejoi (George Nina Elian)





SOMBRA DEL CAUTIVERIO




Es la sombra del tiempo el propio cautiverio, la calamidad siempre cerca de la ternura, los duros ojales de la noche en el pecho. Penden los ojos del polvo de la calle: se nos va apagando el sentido de la vida, salvo la noche que cubre el sueño. Odio aquel pájaro de galopes en el frío quemado de mis poros. (Aunque no guardo remordimientos de aquel temblor de huesos y miradas de un amargo ataúd.) A veces, sólo quiero regresar a mis ojos.

Del libro "VALLEJO DREAM" – 2019
©André Cruchaga
©Pintura de Richard Diebenkorn.