domingo, 20 de mayo de 2018

FIDEL DESTINULUI

Imagen cogida del FB de Elena Buldum





FIDEL DESTINULUI




Pentru Elena Buldum




Din foame în foame, drumurile sunt, de asemenea, aprinse: copularea zorilor în migrarea cuvintelor. Binecuvântați sunt pantofii diafani, pentru că ei dezvăluie trandafirul fără limite al luminii. Și acele asfalturi care îți revarsă respirația.

În aripa verde a ceții, timpul arcuit de amintiri trecute, în ciuda voinței infinite a drumului. (Ochii și picioarele se învârt în sinagoga poeziei, între vânt și ramurile sufletului.)

În vocea destinului și semințelor pe care pieptul le păstrează.

Uneori, numai sufletul este tăcut în fața flacării și, la fel ca San Juan de la Cruz, unul va strânge uitarea în fugă. Sau inima este consumată în pace.

Cuvântul va fi întotdeauna acea tăietură imensă a pupilelor.

(Acum cunosc când număr păsările și momentele imposibile de înroșire.)






FIEL DESTINO




A Elena Buldum




De hambre en hambre también se van incendiando los caminos: copula el alba en la migración de las palabras. Bienaventurados los zapatos diáfanos porque ellos desvelan la rosa inabarcable de la luz. Y esos asfaltos que desbordan el aliento.

En el ala verde de la niebla, el tiempo arqueado de postrimerías, pese a la voluntad de infinito del camino. (Ojos y pies aletean en la sinagoga del poema, entre el viento y las ramas del alma.)

Dentro de la voz el destino y las semillas que guarda el pecho.

A veces sólo calla el alma frente a la llama y, como San Juan de la Cruz, uno va acumulando olvidos en la huida. O consumiéndose en paz la entraña.

La palabra será siempre, ese vasto desgarramiento de pupilas.

(Ahora lo sé cuando hago recuento de los pájaros y las deshoras imposibles de sonrojar.)

De “Poemas del descreimiento”, 2018.
© André Cruchaga

jueves, 17 de mayo de 2018

VORTEX

Imagen cogida del FB de Elena Buldum






VORTEX




Pe piatra leșinată, peisajul brațelor mele, deznădejdea și stricăciunea ei, mușchiul concav al grotei tale.

Deja pe vârtej, înțeapă focul fără abreviere.

Apoi, vânătorul îi imprimă focul în tremurul mare de foc. (Până la gât, zahărul corporal al paradisului.)

Iar setea care mai tîrziu se oprește, sau cenușa care adăpostește epitafii, în mijlocul poeziei zilnice pe care o scriu in coșmarurile mele.

—Orice ar fi, este o izbucnire de beție și de moarte.

Din "Poemas del descreimiento", 2018.
© André Cruchaga
Poema traducido en rumano de Elena Buldum

VÓRTICE




Sobre la piedra desfallecida, el paisaje de mis brazos, el desenfreno y su refriega, el musgo cóncavo de tu gruta.

Ya sobre el vórtice, punza la hoguera sin abreviatura.

Luego el cazador imprime su fuego entre la elevada aljaba del fuego. (Hasta el cuello el azúcar corpóreo del paraíso.)

Y la sed que después deviene en silencio: o la ceniza que cobija epitafios, en medio del poema diario que escribo en mis pesadillas.

—Como quiera que sea estallo de embriaguez y muerte.

De “Poemas del descreimiento”, 2018.
© André Cruchaga



domingo, 13 de mayo de 2018

NICIO ETERNITATE

Imagen Pinterest






NICIO ETERNITATE




Aici, nici măcar frigul nu întâlnește nostalgia,
nici nu există azil pentru suflet:
totul e devorat ori disimulat de mesageria efemeră
a licuricilor, de cartea poştală a cenuşei
sau de simpla vigilă ce suie
ca o condamnare;
— vom spune că stațiile sunt clopote efemere,
șiruri de ecouri irevocabile şi labirinturi.

De fapt, nimic nu durează,
fiecare dintre ele sunt jocuri ale inocenței.
Pe laturi sunt pietre din timpul sângerării
și a tulburatelor bolți.

De mai multe zile trece doar uitarea, ca o pasăre de rău augur,
ca tot ce are gust de remuşcare,
gerul din gură
sau acel deşert care muşcă între dinți.
Și cine ne-a unit pentru a deveni vulnerabili
în fiecare zi în faţa oglinzii?
Și cine ne-a aruncat în această cruzime blestemată a mlaştinilor?
Oricine ar fi e devorat de forța sării.

Frica ne obligă să trăim printre molii de tabanco.
Fiecare trece prin gări și pumnale:

(Minute fără amulete în frigul pieptului
sau oglindirea verilor
pe marginea pragului revărsat în ochi.)

Sub umbrelă, capcana fulgerelor.
Aceleași foarfece locuite de croitori,
cerneala de pe schela farului din floarea-soarelui,
tatuajele fără nicio sensibilitate,
buruienile circului şi capcanele lor furioase.

(Desigur, nu-mi ajută eternitatea și silueta ei de antrum.
Nu după ce ați răsturnat golurile din rafturi,
Nu pe un altar nelocuit de vise,
nu atunci când cuvintele cresc în fisuri,
nu când nebunia a declanşat febra orașelor.
Suntem în tranziţia istoriei repetate a foamei,
aceea care e întotdauna în doliu
și la aceeaşi distanţă somnambulă a vântului.
Ieri, oarbă era setea, oarbă speranța din surâs.
Carnea devine în mod necesar, ultima;
și anumite certitudini încep să dispară.
Acolo unde pădurea nopții dezlănțuie
frunza ce cade testamentar pe trotuare.)

Din cartea „Blues”, 2012 (nepublicată). 140 pag.
© André Cruchaga, Barataria, 2012
© Traducerea Ioana HAITCHI, 13.05.2018, Klausenburg
Imagine: Pinterest




NINGUNA ETERNIDAD




Aquí ni siquiera el frío se junta con la nostalgia,
ni hay asilo para el alma:
todo lo devora o disfraza la mensajería efímera
de las luciérnagas, la postal de ceniza,
o la simple vigilia que asciende
como una condena;
—diremos que las estaciones son campanas efímeras,
hilos de irrevocables ecos y laberintos.

En realidad, nada sostiene
cada uno de los juegos de la inocencia.
En los costados hay piedras de tiempos sangrantes
y agitados firmamentos.

A más días, sólo atraviesa el olvido como ave de mal agüero,
como todo lo que sabe a remordimiento,
la escarcha en la boca,
o aquel desierto a dentelladas entre los dientes.
¿Quién nos juntó para hacernos vulnerables
cada día frente al espejo?
¿Quién nos arrojó a esta crueldad maldita del páramo?
Quienquiera es devorado por la fuerza de la sal.

El miedo nos obliga a vivir entre la polilla del tabanco.
Cada uno atraviesa estaciones de trenes y puñales:

(Minutos sin amuletos en el frío del pecho,
O espejos de estíos
al borde del umbral derramado en los ojos.)


Debajo del paraguas, la trampa de los relámpagos.
Las mismas tijeras habitadas de las sastrerías,
la tinta en el patíbulo del faro de los girasoles,
los tatuajes deshabitados de toda ternura,
las malezas del circo y sus atavíos enardecidos.

(De cierto, no me sirve la eternidad y su silueta de antro.
No luego de deshacer los huecos de las estanterías,
No sobre la mesa deshabitada de los sueños,
no cuando las palabras crecen en extravíos,
no cuando el morbo desatada ciudades de fiebre.
Somos en lo transitorio la repetida historia de las hambres,
aquello que permanece en duelo,
y en la misma distancia sonámbula del viento.
Ayer era ciega la sed, ciega la esperanza en la risa.
La carne se hace necesariamente postrera;
y ciertas las certidumbres del desvanecimiento.
Ahí donde el bosque de la noche se desata,
la hoja cae testamentariamente en las aceras.)

Del libro “BLUES”, 2012 (inédito). 140 pp
© André Cruchaga, Barataria, 2012