UMBRA INVIZIBILULUI (SOMBRA DE LO INVISIBLE)

 

Joan Miró

UMBRA INVIZIBILULUI

În interiorul ochiului, grinzile vechi ale grădinilor suspendate,

vârstele ca niște inele crepusculare: am observat deja această

lumină pe pragul ușii, ultimul zgomot decapitat în ochi.

—Ea "nu a îndrăznit să respire până când liniștea nu s-a

restabilit și întunericul nu a uitat zgomotul", umbra.

Umbra din jurul întunericului, istoria pătată a lumii,

câteva monede expuse privirii, un teatru al frățiilor,

un trib dezbrăcat de identitatea sa, invizibilă vocea sa de masă

și-a pierdut virtutea de port sau pasăre, departe de viață și aproape de moarte.

În ce loc sunt litorale abisurile subterane, apa limpede a confinelor?

În ce temeri este efemeră umbra, în ce oglindă?

—Întotdeauna am știut că mâinile celor vechi sunt grele pe pământ:

orbul din Betsaida, demonicii din Capernaum,

paraliticii din Betesda și, precum Lazăr, vom învia într-o zi,

vom vindeca această hemoragie de groază și sânge,

vom vindeca precum fiica demonică a femeii cananeence și vom calma furtuna.

(Fluieră vântul în mănușile mirajului și copitele anxietății,

și animalul care mușcă cu marginile bolții palatine).

(Tu) atunci, în moartea prematură a cimitirelor.

Întotdeauna o umbră în mijlocul unei inclemențe nedefinibile,

o frunză strivită în piatră care se amestecă în siropul plictiselii,

o umbră surdă și fără voce ca un pescar fără setcă.

 

Din cartea: Sintaxa evadării, Barataria, 2014

© André Cruchaga

© Traducerea Ioana HAITCHI, 07.04.2025, Klausenburg, Transilvania, România

Imaginea: pictură de Joan Miró

 

 

SOMBRA DE LO INVISIBLE

 

Dentro del ojo, las vigas viejas de los jardines colgantes, las edades

como anillos del crepúsculo: ya he advertido esta luz en el umbral

de la puerta, el último ruido decapitado en los ojos.

—Ella «no se atrevió a respirar hasta que no se reanudó el tranquilo

silencio y la oscuridad no se hubo olvidado del ruido», la sombra.

La sombra en derredor de la oscuridad, deslucida historia del mundo,

unas monedas expuestas a los ojos, un teatro de cofradías, tribu

despojada de su identidad, invisible su voz de masa perdida su virtud

de puerto o pájaro, lejos de la vida y cerca de la muerte.

¿En qué lugar son litorales los abismos subterráneos, el agua clara

del confín? ¿En qué miedos la sombra es efímera, en qué espejo?

—Siempre supe que pesan las manos de antaño sobre la tierra:

el ciego de Betsaida, los endemoniados de Cafarnaún, paralíticos

de Bethesda y como Lázaro resucitaremos algún día, sanaremos

esta hemorragia de horror y sangre, sanaremos

como la hija endemoniada de la cananea y calmará la tormenta.

(Silba el viento en los guantes del espejismo y los cascos

de la ansiedad, y el animal que muerde las esquinas del paladar).

(Vos) entonces, en la prematura muerte de los cementerios.

Siempre sombra en medio de intemperies indefinibles, hoja estrujada

piedra que se confunde con el jarabe del tedio, sombra sorda

y sin voz como un pescador sin trasmallo.

 

Del libro: «Sintaxis de la fuga», Barataria, 2014

©André Cruchaga

Imagen pintura de Joan Miró