martes, 14 de marzo de 2017

TĂCERE ABISALĂ

Pere Bessó





TĂCERE ABISALĂ


Lui Pere Bessó


Și în tăcerea abisală a umbrelor cuvântul singuratic cu goluri intercalate ca doliul ce se poartă mereu printre degetele tristeții – în balta rănită a nopții imposibila stâncă a energiilor interioare, astă identitate ultimă a respirației. Ce îmi rămâne când toate ramurile au crescut lăstari? abia auzit e pulsul uitat al orologiilor trenuri oprite fără de marcațiile lor obișnuite așa e în golul luminii ce mai stă aici umplându-mă de toate nopțile care îmi vin în memorie sau punând cap la cap atâtea nume deja date uităriii 

Uneori mă asfischiază forța crescută a memoriei astă desfacere a inimii arse de atâtea și atâtea deliruri

În vreme ce cineva pune în ordine visurile în fața fatumului intră în trombă umezeala oarbă venită din stradă și de la frunzele moarte

Ușa oarbă de la întrare impune deasemenea tăcerea sa…


*trad. al rumano por Andre Langa

SILENCIO ABISAL


A Pere Bessó


Y en el silencio abisal de las sombras la palabra sola vacía de alacenas como el luto que se lleva siempre en los dedos de la tristeza —en el estanque herido de la noche el acantilado imposible de resuellos esa identidad definitiva del aliento ¿Qué me queda cuando las ramas todas han botado sus hojas? pequeño el pulso huérfano de relojes apagados los trenes sin sus jaloneos habituales es así siempre en el hueco de luz que me queda allí llenándome de todas las noches recordadas o recomponiendo tantos nombres cancelados

A veces ahoga la garganta la demasía de la memoria ese desdoblar el corazón quemado de tantos desvaríos

Mientras uno acomoda los sueños a lo ineludible vienen de prisa las humedades ciegas de las calles y las mortajas

La puerta ciega del umbral también dicta su propio silencio…
Barataria, 2017


domingo, 12 de febrero de 2017

UMBRA DE LUT

Pintura de Joan Miró





UMBRA DE LUT




Pentru Inma J. Ferrero



Ȋncӑ din prag, o curgere a cuvintelor şi a luminii ce pâlpâie ca un pumn de cernealӑ nedatat; în puiucul memoriei, un amestec de peşte care te loveşte în piept, dorind sӑ muşte distanţa dintre ochi şi ţӑrmurile copilӑriei. Timpul continuӑ cu al sӑu edificiu de chemӑri, cu acel sunet liniştit de arc infinit.

Pe mӑsurӑ ce suspinele cresc, lipitele umbre sunt nestingherite.

Mӑnânc tocmeala şi umbra rӑvӑşitӑ a cercurilor întunecate. (Ȋn grindina suspinului, guta desprinsӑ din ramura începutӑ, sângereazӑ mâinile în largul apelor şi genunchii orbi de flacӑra luminii oarbe a respiraţiei, versetul intens al vântului cӑtre umbra nopţii nebune, orbeşte cuvintele în insomnia lor, orbeşte adânciturile nepӑsӑtoare ale umerilor.)

Existӑ în fiecare cuvânt, nume şi vӑmi ce mӑrginesc timpul. Ȋn zidurile mӑrii, ele se ridicӑ întotdeauna deasupra apelor…
***
© André Cruchaga, 10.02.2017, Barataria
© Traducerea Ioana HAITCHI, 12.02.2017, Tübingen, Deutschland
Foto: Joan Miró



SOMBRA DE LA ARCILLA




A Inma J. Ferrero




Desde el umbral, el fluir de las palabras y la luz del parpadeo como un puño de tinta sin fecha: en el traspatio de la memoria, un revoltijo de peces golpea el pecho queriendo morder la distancia de los ojos y los litorales de la infancia. El tiempo siempre continúa con su edificio de gritos, con ese callado ruido de muelle infinito.

Conforme se alzan los resuellos, el engrudo de las sombras hace lo suyo.

Me come el regateo y la sombra ajada de las ojeras. (En el granizo del suspiro la gota desprendida de la rama del picoteo hacia el mar sangrando de manos y rodillas ciega la flama de luz del aliento ciega la estrofa vívida del viento hacia la sombra de la locura atardecida ciegas las palabras en su insomnio ciegas las concavidades de los escapularios impasibles)

Hay en cada palabra, nombres y fronteras que resumen el tiempo. En las paredes del mar, ese andar siempre sobre las aguas…
Barataria, 2017