jueves, 26 de noviembre de 2015

FOTOGRAFIA CELOR FĂRĂ ADĂPOST

Imagen cogida de la red








Doare fără excepţie, iadul simţurilor, un spectacol al reverenţei continue,
al dialogului peştelui stins pe trotuare:  crăpat este aerul
şi zilele sunt între dinţii umbrei.
Astfel creşte pomul cuvântului, singur, dezvelit în faţa intemperiilor
şi în faţa apei sale milenare: în ochii orbi se scufundă gâtul, dinţii torturii
şi noaptea asta de ramuri, ca o brăţară în respiraţie.
Dor sunetele trupului şi ecourile încolţite ale gândurilor,
doare dezechilibrul vizibil al abisului şi curba umedă a nişelor.
Memoria transcede şi se deschide dincolo de vrăjitorie şi întuneric.
(Ascultă orele ce vin din spatele cortinelor şi ai pereţilor;  slăbeşte
oglinda păstoasă a ferestrelor, muşcând depărtarea, coborând în frigul
ce provoacă distanţele pulsului oraşului în timp ce doarme,
în vastitatea falsă imprevizibilă şi în vărsăturile dezgustătoare ale beţiei.)
Aici,  corpurile carbonizate şi anxietatea, ca un spuipat în faţă.
Mergi în fiecare zi muşcat de trotuare, inundat de labirinturi
şi singurătate, mormăind muşcături ciudate.
De multe ori vrei să elimini timpul şi să te trezeşti mai puţin confuz.
Mă privesc din cap până-n picioare, cum mă acoperă istoria cu funingine.
Nu ştiu dacă au fost căţărători pe miezul nopţii sau trupuri
care să nu se fi ascuns în faţa lumii.
Sângerează fumul în durerea neconsolată a focului tăcut.

© Traducerea Ioana Haitchi




FOTOGRAFÍA DEL DESAMPARO



Duele sin excepción, el infierno en los sentidos, la continua reverencia
al espectáculo, al pez descolorido del diálogo sobre las aceras: resquebrajado
el aire, y los días en medio de los dientes de las sombras.
Crece el árbol de la palabra, solo, desnudo, semejante a la intemperie
y sus aguas milenarias: en el ojo ciego se hunden las gargantas, los dientes
de la tortura y esa noche de ramas como una brazalete en el aliento.
Duelen los sonidos del cuerpo y el eco arrinconado de los pensamientos,
duele el desbalance visible del abismo y la humedad curva de los nichos.
La memoria transcurre y se abre más allá de la hechicería de la penumbra.
(Escucha las horas que viajan detrás de las cortinas y los muros; adelgaza
el espejo pastoso de las ventanas mordiendo la lejanía, descendiendo al frío
que provocan las distancias, a las pulsaciones de la ciudad mientras duerme
el maniquí imprevisible de la vastedad y sus ebrios vómitos de hastío.)

Aquí, los cuerpos calcinados y la zozobra como una escupida en la cara.
Uno camina todos los días mordido por las aceras, anegado de laberintos
y soledad, balbuciente de extrañas mordidas.
A menudo uno quiere abolir el tiempo y despertar en fechas menos confusas.
Me miro de cabeza a pies, mientras me cubre el hollín de la historia.
Ignoro si alguna vez han existido enredaderas en la medianoche, o cuerpos
que no oscurezcan ante el mundo.
Sangra el humo en lo inconsolable de la pesadumbre silenciosa del fuego.
© André Cruchaga, Barataria, 2015


© Ioana Haitchi – Copyright – Toate drepturile rezervate
Publicat de Ioana Haitchi 

sábado, 14 de noviembre de 2015

UCENICUL DE VEGHE

Imagen cogida de la red








Ioanei Haitchi, poetă, traducătoare, prietenă




Nu e doar abstinenţa, ci şi necesitatea de-a rămâne treaz în faţa îndoielii
şi a ciumei: azi există locuri goale şi lihode, unde scrisul
nu-i de mare folos, nici chiar pe prima pagină a ziarelor;
unul doar trece o cârpă umedă pentru a curăţa fârâmiturile corpului
şi lingurile de plastic şi caserolele de alpaca.
Se pare că acest proces de învăţare a devenit un aisberg şi ne mâncăm
sufletul, încheieturile, aşadar, peisaj suculent pentru ciori.
Treziţi ? Suntem treji mereu în această mlaştină, în aceste vise
de păduchi inflamaţi. (În delir, unii cred în paradisul pierdut
nu în lopeţi, în sape, în sicrie. Trăim cu căluşul în gură până la engleză,
pentru muşchi, pentru ameninţare. Tastând cârligele nebuniei.
Poate într-o zi, toată ciuma va cădea în gol.)
Altul scrie în speranţa că după furtună, întunericul se va îndepărta.
Ce gură nu va fi neagră în zilele ce vin ? Ce goliciune să găseşti
adăpostită  în faţa cariilor reci de lemn cu strigătele şi ţipetele altei cruci violente
ale cearcănelor ? – Acesta nu este un film de la Cannes, Moscova, Berlin, Morelia
sau din Cairo: puterea se măsoară de asemenea, cu deltele brumei.
În râul imaginar al gâtului, totul e atât de real precum respiraţia chiparosului
şi cimentările lui derivate. Este posibil, vă rog, să evităm castrarea
conştiinţei ? Văd ochiul umbrei fără lentile binoculare.
Uneori, în orbita posibilităţilor, soarta are nume şi prenume.

© André Cruchaga
© Traducerea Ioana Haitchi




APRENDIZ DE VIGILIAS




Ioana Haitchi, poeta, traductora, amiga.




No sólo es abstinencia sino la necesidad de estar despierto ante el recelo
y la peste: existen hoy lugares desnudos y salobres donde la escritura tampoco
sirve de mucho, ni siquiera para la primera plana de los periódicos;
uno, apenas, pasa un trapo mojado para limpiar las migajas del cuerpo,
y las cucharas de plástico, y las cacerolas de peltre.
Resulta que este aprendizaje de vigilias se ha tornado témpano, y nos come
el alma, los goznes, tal, el paisaje suculento para cuervos.
¿Despertar? Siempre estamos despiertos en esta ciénaga, en estos sueños
de henchidos piojos. (En el delirio uno piensa en el paraíso perdido
y no en palas, ni azadones, ni ataúdes. Vivimos amordazados hasta las ingles
por el musgo, por la amenaza. Pulsan los anzuelos del desvarío.
Tal vez un día toda la pestilencia caiga al vacío.)

Uno escribe esperando que después de la tormenta se limpie la oscuridad.
¿Qué boca no será noche en los días venideros? ¿Qué desnudez encontrará
cobija antes que el frío carcoma con gritos y alaridos la otra cruz violenta
de las ojeras? —Éste no es film del cine Cannes, de Moscú, Berlín, de Morelia,
o de El Cairo: el poder también se mide por los deltas de la bruma.
En el río imaginario de la garganta, todo es tan real como el aliento del ciprés,
y sus derivados cimientos. ¿Es posible, pregunto, evitar la castración
de la conciencia? Ver el ojo de la sombra sin necesidad de lentes binoculares.
A veces, en la órbita de las posibilidades, la fatalidad posee nombre y apellido.
Barataria, 2015