sábado, 14 de noviembre de 2015

UCENICUL DE VEGHE

Imagen cogida de la red








Ioanei Haitchi, poetă, traducătoare, prietenă




Nu e doar abstinenţa, ci şi necesitatea de-a rămâne treaz în faţa îndoielii
şi a ciumei: azi există locuri goale şi lihode, unde scrisul
nu-i de mare folos, nici chiar pe prima pagină a ziarelor;
unul doar trece o cârpă umedă pentru a curăţa fârâmiturile corpului
şi lingurile de plastic şi caserolele de alpaca.
Se pare că acest proces de învăţare a devenit un aisberg şi ne mâncăm
sufletul, încheieturile, aşadar, peisaj suculent pentru ciori.
Treziţi ? Suntem treji mereu în această mlaştină, în aceste vise
de păduchi inflamaţi. (În delir, unii cred în paradisul pierdut
nu în lopeţi, în sape, în sicrie. Trăim cu căluşul în gură până la engleză,
pentru muşchi, pentru ameninţare. Tastând cârligele nebuniei.
Poate într-o zi, toată ciuma va cădea în gol.)
Altul scrie în speranţa că după furtună, întunericul se va îndepărta.
Ce gură nu va fi neagră în zilele ce vin ? Ce goliciune să găseşti
adăpostită  în faţa cariilor reci de lemn cu strigătele şi ţipetele altei cruci violente
ale cearcănelor ? – Acesta nu este un film de la Cannes, Moscova, Berlin, Morelia
sau din Cairo: puterea se măsoară de asemenea, cu deltele brumei.
În râul imaginar al gâtului, totul e atât de real precum respiraţia chiparosului
şi cimentările lui derivate. Este posibil, vă rog, să evităm castrarea
conştiinţei ? Văd ochiul umbrei fără lentile binoculare.
Uneori, în orbita posibilităţilor, soarta are nume şi prenume.

© André Cruchaga
© Traducerea Ioana Haitchi




APRENDIZ DE VIGILIAS




Ioana Haitchi, poeta, traductora, amiga.




No sólo es abstinencia sino la necesidad de estar despierto ante el recelo
y la peste: existen hoy lugares desnudos y salobres donde la escritura tampoco
sirve de mucho, ni siquiera para la primera plana de los periódicos;
uno, apenas, pasa un trapo mojado para limpiar las migajas del cuerpo,
y las cucharas de plástico, y las cacerolas de peltre.
Resulta que este aprendizaje de vigilias se ha tornado témpano, y nos come
el alma, los goznes, tal, el paisaje suculento para cuervos.
¿Despertar? Siempre estamos despiertos en esta ciénaga, en estos sueños
de henchidos piojos. (En el delirio uno piensa en el paraíso perdido
y no en palas, ni azadones, ni ataúdes. Vivimos amordazados hasta las ingles
por el musgo, por la amenaza. Pulsan los anzuelos del desvarío.
Tal vez un día toda la pestilencia caiga al vacío.)

Uno escribe esperando que después de la tormenta se limpie la oscuridad.
¿Qué boca no será noche en los días venideros? ¿Qué desnudez encontrará
cobija antes que el frío carcoma con gritos y alaridos la otra cruz violenta
de las ojeras? —Éste no es film del cine Cannes, de Moscú, Berlín, de Morelia,
o de El Cairo: el poder también se mide por los deltas de la bruma.
En el río imaginario de la garganta, todo es tan real como el aliento del ciprés,
y sus derivados cimientos. ¿Es posible, pregunto, evitar la castración
de la conciencia? Ver el ojo de la sombra sin necesidad de lentes binoculares.
A veces, en la órbita de las posibilidades, la fatalidad posee nombre y apellido.
Barataria, 2015



No hay comentarios:

Publicar un comentario