sábado, 7 de marzo de 2015

BĂTĂILE CEASULUI

Imagen cogida de la red




BĂTĂILE CEASULUI




Urc scările cu pașii lui mari: acolo, elicele încarnate
ale timpului și nebunia lui șubredă. Și umbra lui de câine zdrobit.
În fiecare zi magneții absorb imediat coconul,
acest înscris ce restrânge săptămâna
și modelează transferul bătăilor.
Totul curge ca la înmormântările imperceptibile în incandescența telurică.
Întotdeauna e acest meșteșug vechi de a descoperi nada ceţii.
Înainte de lupta ferestrelor, memoria se întoarce la nechibzuinţa ei: cu umbra mea înfiletează acul în absolutul meu . Fălcile ceasului, atunci,
s-au adâncit în ceață.
Doare la nivelul osului atunci când vrem să ne explicăm lumea.
Pentru a mă salva, marginea oarbă a lămpilor şi emoţia ceasului în măruntaie.
Totul se termină la sfârșitul zilei: țipetele, colțuri, înșelăciuni, pasărea
pedepselor aleatoare, perenitatea ce nu obosește niciodată.
(În peştera împăienjenită, dorinţa lui Dumnezeu îmi vine la tâmple.
În cele din urmă, memoria este cea care face diferența …)

© André Cruchaga, Barataria, 05.III.2015
© Traducerea Ioana Haitchi – Jeanne Christiane, 08.03.2015, Klausenburg





PÁLPITO DEL RELOJ




Subo la escalera con sus gruesos peldaños: allí, las hélices encarnadas
del tiempo y su destartalado desvarío. Y su sombra de perro magullado.
En cada jornada los imanes absorben el instante del capullo,
aquella escritura que cercena las semanas
y le da forma al trasiego del pálpito.
Todo fluye como difuntos imperceptibles en la incandescencia telúrica.
Siempre es antiguo este oficio de destejer la atarraya de la niebla.
Ante el bregar de las ventanas, la memoria retorna a sus desatinos: con mi sombra, enhebro la aguja de mis absolutos. Las fauces del reloj, entonces,
se adentran en la bruma.
Duelen hasta los huesos cuando queremos explicarnos el mundo.
Para salvarme, el filo ciego de los candiles y el pálpito del reloj en la entraña.
Todo acaba al final de la jornada: los gritos, las esquinas, los engaños, el ave
azarosa de las penas, la perennidad que nunca se cansa.
(En la gruta de la telaraña, la hendidura de Dios llega hasta mis sienes.
Al final, sea la memoria la que haga la diferencia…)

© André Cruchaga, Barataria, 05.III.2015